Clasificarea infracțiunilor și sistemul pedepselor în reglementările penale din prima parte a secolului XIX

Oamenii lasă, în general, cele mai importante chestiuni pe care le au de rezolvat în seama chibzuielii momentului sau la discreţia celor ce au interesul să se împotrivească până şi celor mai înţelepte legi, care, prin natura lor, fac ca foloasele să fie generale şi se opun tendinţei de concentrare a acestor foloase în puţine mâini, ceea ce aduce într-o parte culmea puterii şi a fericirii, iar în cealaltă toată slăbiciunea şi mizeria.

Fericite sînt acele foarte puţine naţiuni care n-au aşteptat ca lenta mişcare a întâmplărilor şi vicisitudinilor umane să facă în aşa fel ca după culmea relelor să vină o îndrumare spre bine, ce au grăbit prin legi bune trecerea de la o stare la alta; şi merită recunoştinţa oamenilor acel filozof care a avut curajul ca, din cabinetul său de lucru modest şi neluat în seamă, să arunce în mulţime primele seminţe, mult timp neroditoare, ale adevărurilor utile.

Au ajuns a fi cunoscute relaţiile juste dintre suverani şi supuşi, şi acelea dintre diferitele naţiuni; comerţul s-a însufleţit la aflarea adevărurilor filozofice răspîndite pretutindeni cu ajutorul tiparului, şi s-a încins între naţiuni un război paşnic al hărniciei şi iscusinţei, cel mai uman şi mai demn de oamenii cu judecată. Acestea sînt roadele datorate luminii acestui veac. Dar foarte puţini au examinat şi combătut cruzimea pedepselor şi neajunsurile procedurilor penale, parte a legislaţiei atât de importantă şi atât de neglijată aproape în toată Europa; foarte puţini, ridicîndu-se la principiile generale, au combătut erorile îngrămădite de mai multe secole, frînînd cel puţin, cu acea forţă pe care o au adevărurile cunoscute, cursul prea liber al puterii rău dirijate, care a dat până acum un lung şir de exemple de cruzime rece, îmbrăcată în autoritatea legii. Şi totuşi gemetele celor slabi, sacrificaţi ignoranţei crude şi nepăsării celor bogaţi, chinurile barbare înmulţite cu o severitate neîngrădită şi inutilă pentru nişte infracţiuni fie nedovedite, fie închipuite, înfăţişarea lugubră şi grozăviile unei închisori, sporite de cel mai crud călău al nenorociţilor, nesiguranţa, trebuia să zguduie pe acei magistraţi care călăuzesc opiniile oamenilor.

Să cercetăm inima omului şi vom găsi în ea principiile fundamentale ale adevăratului drept al suveranului de a pedepsi infracţiunile. Nici un om nu a cedat în mod gratuit o parte din liberatea sa în vederea binelui public: această himeră nu există decât în romane. Dacă ar fi cu putinţă aşa ceva, fiecare dintre noi ar vrea ca acordurile ce îi leagă pe alţii să nu îl lege şi pe el; orice om se consideră centrul tuturor celor ce se petrec pe pământ.

Legile sînt condiţiile sub care oamenii-independenţi şi izolaţi, sătui de a trăi într-o continuă stare de război şi de a se bucura de o libertate devenită nefolositoare, datorită nesiguranţei conservării ei-s-au unit în societate. Ei au sacrificat o parte din această libertate pentru a se bucura de rest în siguranţă şi linişte. Suma tuturor acestor porţiuni de libertate sacrificate binelui tuturora formează suveranitatea unei naţiuni, iar suveranul este depozitarul legitim şi administratorul lor legitim. Dar nu era de ajuns să se constituie acest depozit; trebuia ca acesta să fie apărat de uzurpările private, ale fiecărui om în parte, care încearcă să ia mereu din depozit nu numai porţiunea cedată de el, ci să uzurpeze şi pe cele cedate de alţii. Era nevoie de motive sensibile destul de puternice pentru a nu lăsa ca spiritual despotic al fiecărui om să scufunde din nou, în vechiul haos, legile societăţii. Aceste motive sensibile sînt pedepsele stabilite împotriva celor care încalcă legea.

Pedepsele care depăşesc necesitatea de a conserva depozitul salvării publice sînt injuste prin natura lor; şi cu atât mai juste sînt pedepsele, cu cât mai sacră şi inviolabilă este securitatea, şi cu cât este mai mare libertatea pe care suveranul o păstrează supuşilor săi.