Conținutul raportului juridic

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

În examinarea problemelor conţinutului raportului juridic trebuie pornit de la împrejurarea că orice raport juridic este format din drepturile şi obligaţiile părţilor,că drepturilor subiective le corespund anumite obligaţii.Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii.

În raportul juridic subiecţii apar întotdeauna ca titulari de drepturi şi obligaţii şi se comportă potrivit cu potiţia specifică fiecărui titular al dreptului sau al obligaţiei

În unele raporturi juridice un subiect poate fi numai titular de drepturi,iar celălalt numai titular de obligaţii. Astfel în contractul de imprumut (art.1576-Cod Civil)sau în contractul de depozit(art.1591-Cod Civil)subiectul activ, creditorul, debitorul, are obligaţia de a restitui bunul.

În alte raporturi, cum ar fi acele izvorâte din vânzare-cumpărare, în raporturile procesuale sau de căsătorie, subiecţii sunt în acelaşi timp titulari de drepturi şi obligaţii.Unul şi acelaşi subiect este concomitent creditor şi debitor.

Raporturile juridice fiind o formă specială de relaţii de voinţă,se caracterizează printr-o strânsă legătură între participanţii la aceste raporturi, determinată de caracterul reciproc al drepturilor şi obligaţiilor ce le au. În raporturile juridice este concretizată-indiferent de gradul de complexitate-atât conduita posibilă,cât şi cea datorată,prevăzute în normele juridice.

În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă dintre norma agendi-regula de drept ce determină conduita posibilă şi datorată- şi facultas agendi-dreptul unui participant la raportul juridic.

Doctrina juridică anuală,admiţând corelaţia necesară dintre drepturi si obligaţii,respinge ideea existenţei obligaţiilor fără drepturi idee susţinută de către Leon Duguit ,Gaston Jeze,Auguste Compte Această idee era legată de teza inexistenţei drepturilor şi a înlocuirii acestora cu aşa-zisa normă de solidaritate. În realitate, ori de câte ori ne aflăm în prezenţa unei obligaţii,această obligaţie trebuie raportată la un drept, ea există doar în relaţie cu un drept.

N.Popa,op.cit.p.298 ;

Prezentarea şi critica metodei realiste o găsim într-o foarte interesantă lucrare a lui O.Ionescu,La Notion de Droit Subjectif dans lé Droit Privé,Bruylant,Bruxelles,1978,p.30-51;Teoria generală a dreptului ,vol.I Bucureşti,1930

1.Noţiunea de conţinut al raportului juridic:

Analiza conţinutului raporturilor juridice are în vedere drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice.Trăsătura specifică a conţinutului raporturilor juridice este dată de existenţa drepturilor subiective şi obligaţiilor juridice.De asemenea,normele juridice prevăd o conduită dată pentru cealaltă parte,care presupune corelaţia cu conduita posibilă.Astfel legătura dintre persoanele (fizice şi juridice) participante la raportul juridic se concretizează în corelaţia drept subiectiv-obligaţie juridică Constatarea pe care,în mod just,o facem cu privire la faptul că drepturile şi obligaţiile alcătuiesc conţinutul raportului juridic,trebuie completată cu examinarea şi definirea drepturilor – obligaţiilor subiective.Aceasta ajută la înţelegerea conţinutului complex al raportului juridice.

Este bine cunoscut faptul că orice drept subiectiv constituie elementul unui raport juridic.Mai mult,chiar şi în cazul celor mai simple raporturi juridice,dreptului subiectiv îi corespunde o anumită obligaţie.

Astfel putem defini conţinutul raporturilor juridice ca fiind totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare.

2.Definiţia drepturilor şi obligaţiilor

2.1. Dreptul subiectiv

Noţiunea de drept subiectiv ca şi fundamentul său au făcut obiectul unei dezvoltări anterioare El reprezintă puterea,posibilitatea de a acţiona într-un anumit fel,ordonat sau permis de lege.Dreptul subiectiv presupune trei posibilităţi cumulative:

- O anumită conduită ( <<de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut>> art.480.Cod civil) ;

- Să pretindă o conduită corespunzătoare din partea subiectului sau subiecţilor obligaţi,care să asigure realizarea primei conduite;

- Să recurgă la nevoie la forţa de constrângere a statului ;

Dreptul subiectiv este faculatatea juridică individuală a unei persoane sau a unei organizaţii într-un raport juridic determinat.

El poartă denumirea de drept subiectiv pentru a-l deosebi de dreptul pozitiv,adică ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele de drept

Dreptul subiectiv este facultatea unui participant într-un raport juridicde a acţiona el însuşi într-un anumit fel şi de a se folosi de conduita celeilalte părţi pe baya prevederilor normelor juridice.

Majoritatea covârşitoare a cercetătorilor,pornind de la evidenţierea drepturilor şi obligaţiilor subiective care alcătuiesc conţinutul raportului juridic,insistă în analiza asupra drepturilor şi obligaţiilor subiective.

pag.179.Teoria generală a dreptului.1997

N.Popa,op. Cit. P.298

În dreptu anglo-saxon există termeni distincţi;pentru dreptul subiectiv-right,iar pentru dreptul obiectiv-law.

Dreptul subiectiv reprezintă un concept larg de dezbătut în teoria dreptului.Astfel în privinţa naturii,a temeiului şi a structurii dreptului subiectiv,s-au emis diverse ipoteze

S-a explicat,de pildă,dreptul subiectiv prin voinţă.Zittelmann , Eneccerius , Windscheid şi alţii consideră că voinţa individuală creează dreptul subiectiv.Ideea aceasta,a voinţei libere, determină o reactie negativă din partea şcolii germane clasice a dreptului,care consideră, prin Jhering, că, dimpotrivă, dreptul subiectiv nu este o voinţă liberă,ci un interes legalmente protejat. În concepţia lui Jhering este implicată în mod necesar norma de drept, care consacră şi apără interesul, şi-l apără juridiceşte.De aici s-a tras concluzia că nu există drept decât ceea ce este consacrat prin lege.

Jellynek susţine că în construţia ideii de drept subiectiv intră atât voinţa,cât şi interesul.

În privinţa relaţiei dintre dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv s-au oferit, de asemenea mai multe soluţii care au pus în centru fie dreptul subiectiv, fie dreptul obiectiv.Astfel, reprezentanţii şcolii Willens-theorie din Germania, din prima jumătate a secolului al XIX –lea, au pus în centru dreptul subiectiv, dreptul obiectiv nefăcând altceva decât să constate drepturile părţilor.Teoria lui Duguit în Franţa contestă însă dreptul subiectiv;ceea ce există însă este doar regula de conduită, ca o regulă superioară, care derivă din ideea de solidaritate socială şi dă naştere unei supralegalităţi.Negarea dreptului subiectiv a stat la baza legislaţiei fasciste şi a justificat abuzurile şi arbitrariul.