Deontologia Jurnalistului

În vorbirea curentă, dar şi în multe cărţi de jurnalism, expresii precum „nevoia de informaţii” ori „necesitatea de a fi informat” nu par a pricinui vreun motiv de nelinişte sau de îndoială, dimpotrivă, aceste sintagme pot fi catalogate drept stenice şi pozitive.

Prin statutul pe care îl are în societate, datoria de căpătâi a jurnalistului este aceea de a informa corect. El este cel care, prin faptul că publică, difuzează sau nu o face, transformă sau nu un eveniment în ştire. Având la îndemână acest instrument el are posibilitatea de a stabili importanţa evenimentelor, de a realiza o ierarhie a lor. De aceea ne bazăm mult pe credibilitatea să, pe capacitatea sa de a evalua corect evenimentele pe care le prezintă. Or această capacitate nu este legată doar de ”a putea” ci şi de “a vrea”. Jurnalistul ocupă în societate o poziţie incomodă: în căutarea adevărului el este de multe ori nevoit să intre în conflict cu autorităţile statului. “A vrea” să facă acest lucru înseamnă a fi independent faţă de autorităţi, faţă de puterea politică, însăşi Constituţia garantându-i dreptul la libera opinie. “Jurnaliştii datorează responsabilitate şi devotament în primul rând auditoriului lor, fie el compus din cititori, ascultători sau spectatori şi nicidecum celor care îi urmează, sau vreunui partid politic, grup etc.”

A servi ceăţeanul înseamnă a-i oferi publicului larg acele informaţii de care are nevoie în mod obiectiv pentru a-şi forma o opinie în legătură cu ceea ce face puterea, o opinie cu o deosebită importanţă atunci când publicul larg se transformă în „electorat”.

Incontestabil este faptul că spre deosebire de celelalte puteri, a patra, mass-media, este deţinută de persoanele nici alese, nici numite pentru competenţa lor şi acest lucru pare a viola principiul democraţiei. Stanley Baldwin, prim-ministru conservator, spunea despre presa populară britanică a anilor 1920: „Ceea ce cauta proprietarii acestor jurnale este puterea, însă o putere disociată de orice responsabilitate[ ]”.

Mijloacele de comunicare pot rezolva această problemă dacă exista modalităţile prin care să dea socoteală. Astfel, ele ar avea şanse mari să-şi păstreze libertatea. Aceasta este întotdeauna ameninţată, deoarece la rândul său, presa reprezintă o ameninţare pentru autorităţi: la dreapta şi la stânga esicherului politic, în toate ţările toţi cei care deţin puterea, încearcă să o restrângă. Libertatea va fi apărată din momentul în care personalul care lucrează în presa şi în celelalte medii de informare se va strădui în mod constant, şi involuntar să menţină un înalt simţ al responsabilităţii.

Libertatea de exprimare. Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure fiecăruia dintre cetăţenii lor respectarea drepturilor omului. În practică, individul nu dispune de nici unul din aceste drepturi dacă nu poseda unul din ele: acela de a cunoaşte. Orice drept se cucereşte şi se apăra fără încetare. Dar, în această luptă dacă nu este informată, fiinţa umană este dezarmata.

Manipularea şi persuasiunea. Mijloacele prin care se poate efectua manipularea sunt numeroase, atât verbale, cât şi non-verbale. Manipularea produce efecte asupra individului sau grupurilor în grade diferite, deoarece oamenii au capacitatea de a verifica, aprecia, interpreta şi evalua

Există, după unii autori, manipulări mici, medii şi mari(care se obţin prin modificări minore sau de amploare ale unei situţii sociale), manipulări pentru cauze mici şi pentru cauze mari, manipularea cotidiană şi manipularea istorică. Toate au la bază concepte ca: influenţă, putere, intenţionalitate, comunicare, schimbare, atitudine, comportament. Intrând în compunerea altor termeni – precum persuasiune, publicitate, propagandă, dezinformare, intoxicare, îndoctrinare – aceste concepte sporesc ambiguitatea, ducând la confundarea uneori dezastruasă a termenilor între ei.Toate sunt procese de comunicare, de influenţare.

Prin persuasiune înţelegem acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă sau să aleagă un lucru. Este acţiunea prin care autorul unui mesaj susţine o idee, încercând să convingă auditoriul. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de „necesitatea” sau „importanta” aparentă a acţiuni sau lucrului respectiv.

Conştiinţă nu trebuie neapărat să implice o stare conştientă, completă sau actuală. Mai mult, numeroase mesaje mass-media sunt mai mult implicite decât explicite şi nu au rolul de a fi interpretate din capul locului cu o luciditate deplină şi concentrată. Un exemplu extrem de influenţa ideologica indirectă cu nivel scăzut de conştiinţă este persuasiunea subliminală – tentative de a manipula comportamentul prin infiltrarea în subconştientul omenesc. Persuasiunea subliminală a capturat în ultimii ani interesul public şi a făcut obiectul unor studii academice în psihologia percepţiei.

Mesajele subliminale sunt incluse în textele publicitare şi alte componente ale mass-media. Au deseori funcţia de a spori atractivitatea unui produs făcând apel la dorinţe subconştiente., nearticulate. Bazată pe principii motivaţionale derivate din teoria psihanalitică freudiană, persuasiunea mesajelor subliminale provine din capacitatea acestora de a provoca eliberarea subconştientă a energiei reprimate şi de a face apel la dorinţa de a muri. Mesajele subliminale sunt îngropate în textele de presă în moduri care sfidează percepţia conştientă.