Europa în primul deceniu postbelic organizarea păcii planul Marshall și implicarea americană

1.Europa în primul deceniu postbelic.

Retrospectiv, anii 1945 1989 urmau să fie văzuţi nu ca un prag al unei noi epoci, ci ca o perioadă interimară; o paranteză postbelică, epilogul lung de o jumătate de secol al unui conflict încheiat în 1945. Indiferent ce formă avea să ia Europa în anii următori, povestea „călduţă” şi familiară a anilor anteriori se schimbase pentru totdeauna. Am avut certitudinea, în acel decembrie îngheţat din Europa Centrală, că istoria postbelică a continentului va trebui rescrisă.

Nu doar momentul era propice, ci şi locul. Viena anului 1989 era un palimpsest al trecuturilor complicate şi întrepătrunse ale Europei. În primii ani ai secolului XX, Viena era Europa: lăcaşul fertil, excentric şi autoamăgit al unei culturi şi civilizaţii aflate în pragul apocalipsei. Între cele două războaie, transformată dintr o glorioasă metropolă imperială în capitala secătuită şi împuţinată a unui stat reziduu minuscul, Viena a intrat pe o pantă descendentă, sfârşind ca bastion de provincie al unui imperiu nazist căruia majoritatea vienezilor i au jurat frenetic credinţă.

După ce Germania a fost înfrântă, Austria, repartizată în tabăra vestică, a primit statutul de „primă victimă” a lui Hitler. Acest noroc de două ori nemeritat i a permis Vienei să şi exorcizeze trecutul. Uitându şi în mod convenabil simpatiile naziste, capitala austriacă – un oraş „vestic” flancat de Europa „estică” sovietizată – a căpătat o nouă identitate ca avanpost şi exponent al lumii libere. Pentru foştii ei supuşi (captivi acum în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România şi Iugoslavia), Viena era simbolul „Europei Centrale”: o comunitate imaginară a civilităţii cosmopolite, rătăcită, nu se ştie cum, de europeni în cursul secolului. În anii agoniei comunismului, oraşul a devenit un soi de frecvenţă radio a libertăţii, un spaţiu întinerit de întâlnire şi plecare pentru est europenii care fugeau în Vest şi pentru occidentalii care întindeau o punte spre Est.

Viena anului 1989 era aşadar locul ideal din care să „gândeşti” Europa. Austria întruchipa mulţumirea de sine a Occidentului postbelic: un stat social bine înzestrat susţinea prosperitatea capitalistă; slujbele şi avantajele generos distribuite prin inter¬mediul partidelor politice şi grupurilor sociale majore garantau pacea socială; umbrela nucleară americană oferea implicit protecţie şi securitate externă – iar în acest timp Austria rămânea cu mândrie „neutră”. Peste Leitha şi Dunăre, la numai câţiva kilometri spre est, se întindea „cealaltă” Europă, cu securişti şi sărăcie lucie. Distanţa dintre cele două se reflecta de minune în contrastul dintre gările vieneze: dinamica Westbahnhof, unde oamenii de afaceri şi vilegiaturiştii luau expresuri moderne, lucioase cu direcţia München, Zürich sau Paris, şi sinistra, neprimitoarea Südbahnhof: un loc ponosit, mizer şi oarecum periculos, în care străinii fără un sfanţ coborau din garnituri vechi şi murdare, sosite de la Budapesta sau Belgrad.

Aşa cum cele două mari gări ale oraşului confirmau involuntar clivajul geografic al Europei – una privind optimist şi profitabil spre Vest, cealaltă trădând cu neglijenţă vocaţia estică a Vienei –, străzile capitalei austriece reprezentau o mărturie a abisului tăcerii care separa prezentul senin al Europei de trecutul ei tulbure. Clădirile impunătoare de pe Ringstrasse aminteau de chemarea imperială a Vienei de altădată (deşi bulevardul era parcă prea grandios pentru o simplă arteră de circulaţie într o capitală europeană de talie mijlocie), iar oraşul se mândrea pe bună dreptate cu edificiile publice şi spaţiile sale civice. Viena îşi invoca gloria de odinioară cu plăcere. Dar în privinţa trecutului mai recent era foarte reticentă.

Iar motivul principal al reticenţei erau evreii care locuiseră cândva în clădirile din centrul istoric al oraşului, contribuind în mod decisiv la arta, muzica, teatrul, literatura, jurnalismul şi ideile care însemnau Viena în perioada ei de glorie. Violenţa cu care evreii vienezi au fost scoşi din casele lor, expediaţi din oraş spre est şi excizaţi din memoria locală explica în bună măsură calmul vinovat al oraşului. Viena de după război (şi toată Europa Occidentală postbelică) era un edificiu impozant, clădit pe un trecut indicibil. Ororile acelui trecut se consumaseră în general pe teritorii ce au intrat apoi sub control sovietic, motiv pentru care au fost cu uşurinţă uitate (în Vest) sau suprimate (în Est). Acum însă, odată cu întoarcerea Estului european, trecutul indicibil trebuia să fie rostit. Nimic – nici viitorul, nici prezentul şi în nici un caz trecutul – nu putea rămâne la fel după 1989.