Implicațiile practice asupra personalului din sectorul public

1.Administraţia publică. Noţiune.

Literatura de specialitate oferă variate interpretări termenului de „administraţie publică”. Termenul de administraţie îşi are originea în limba latină rezultând din adăugarea prepoziţiei „ad” la substantivul „minister”, cuvântul rezultat, „administer”, însemnând într-o traducere ad literam – slujitor, executant. În concluzie, prima semnificaţie a cuvântului administraţie era aceea de activitate subordonată, activitate a celui supus.

Într-o opinie, administraţia era înteleasă ca fiind “acţiunea de a administra, de a conduce afacerile publice sau private, de a gestiona bunurile” sau “putere administrativă” ori “ştiintă şi arta de a guverna în stat”.

Termenul de administraţie publică, într-o altă opinie era definit prin “totalitatea organelor administrative ale unui stat” sau “secţie a unei instituţii însărcinată cu administrarea acelei instituţii”.

Administraţia publică, având rolul de a participa activ la realizarea interesului general exprimat prin lege, constituie activitatea prin care se organizează, se execută şi se garantează executarea legii până la fapta materială. Pentru realizarea acestei activităţi este necesar să se constituie un ansamblu de alcătuiri reunite într-un sistem social, politic şi juridic numit – în conformitate cu numele activitaţii – administraţie publică.

2.Funcţia publică şi functionarul public

Funcţia publică „reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în termenul legii, în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autoritaţile administrative autonome”.

Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii într-o funcţie publică. Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îşi pastreză calitatea de funcţionar public.

3.Stabilitatea în funcţie.

Un element deosebit de important în evoluţia fenomenului administrativ, a administraţiei în general, concomitent cu extinderea fenomenului politic şi a extrapolării sale în domeniile socio-economice îl reprezintă stabilitatea în funcţie.

În Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarului public, stabilitatea în funcţie este un principiu fundamental al funcţionarilor publici conţinutul său fiind nedeterminat, rămânând doar la rang de principiu. Sistemul imperfect de numire în funcţie a funcţionarului, face imposibilă asigurarea stabilitaţii sale întrucât, aplicându-se prin asimilare legislaţia muncii acesta se vede expus cu multă uşurinţă sancţiunilor disciplinare, până la încetarea raportului de funcţiune, cel mai adesea considerat din lipsa unor reglementari speciale tot un raport de muncă.

Pentru a asigura stabilitatea în funcţie, pregatirea, perfecţionarea acestuia, cariera în funcţie, cât şi accesul la promovarea în funcţie a funcţionarilor publici, modificările aduse legii 188/1999, aduc importante elemente pe linia concretizării acestui principiu.

Faţă de stabilitatea salariatului stipulată în dispoziţia art. 226 lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în cazul funcţionarilor publici stabilitatea, ca şi inamovibilitatea isi au obarşia in nevoia găsirii unui instrument care să stopeze amestecul mereu crescând al politicii in administraţiei. Ele materializează deci reacţia împotriva unui asemenea amestec, urmărindu-se crearea unei independenţe, inerente bunului mers al serviciului public respectiv.

Când vorbim de stabilitate în funcţia publică avem în vedere că aceasta nu poate avea caracterul unei stabilităţi absolute, deoarece pe parcursul activităţii funcţionarilor intervin modificări în funcţia lor prin promovare, delegare, detaşare, transfer în interesul serviciului sau modificări la cererea funcţionarului sau din alte necesităţi pe care le au, în primul rând diferite autorităţi publice. În consecinţă, deşi sunt privite ca garanţii pentru exercitarea dreptului la carieră, atât stabilitatea cât şi a inamovibilitatea se prezintă, din perspectiva puterilor publice, mai mult decât simple drepturi subiective, fiind reglementate, în principal, pentru eficienţa şi independenţa serviciilor. De aceea, trebuie reţinut faptul că stabilitatea – principiu care stă la baza exercitării funcţiei publice, conform dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici - şi inamovibilitatea guvernează mobilitatea organizată a forţei de muncă şi, implicit, instituţia juridică analizată. Semnificaţia este majoră întrucât rezolvă diversele controverse apărute în practică şi doctrină, cu privire la însăşi înţelegerea actualei utilităţi şi viabilităţi a transferului, prin funcţiile îndeplinite atât pentru interesul general (public şi social), cât şi pentru cel individual (dezvoltarea carierei, ca drept al tuturor ce muncesc): a) realizarea stabilităţii forţei de muncă, b) utilizarea raţională a resurselor umane,