Învinuitul sau Inculpatul - Personajul Central al Procesului Penal

Faptele antisociale sunt produsul natural al raporturilor dintre oameni, ele existând şi putând fi calificate ca neumane, imorale, independent de orice aşezare juridică. Acestea însă, nu pot fi calificate drept infracţiuni decât din momentul în care legea le consideră ca ilicite, sancţionându-le cu pedepse.

România este astăzi un stat de drept, democratic şi social, în care cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie sau prin alte legi, dar supunându-se şi obligaţiilor prevăzute de acestea, fiind egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie şi de aceea cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă şi de aşa manieră încât să nu încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Respectarea acestor cerinţe impune cu necesitate stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru legal bine determinat care configurează conţinutul diferitelor ramuri de drept. Încălcarea unei asemenea reguli de conduită determină aplicarea sancţiunii prevăzută de lege, intervenţie ce nu poate avea loc decât prin desfăşurarea unor activităţi de către organele anume împuternicite în acest scop.

Cei bănuiţi de săvârşirea unei fapte penale au situaţia de persoane suspecte, dar nu sunt încă părţi în raportul procesual penal, fiindcă acest raport ia naştere numai în momentul când acţiunea penală este pusă în mişcare.

Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare în mod impersonal, contra „incertae personnae” ci trebuie să fie îndreptată contra unei persoane bine determinată. În general, cauzele penale încep a fi rezolvate prin efectuarea actelor de cercetare – acte cu vădită importanţă, în activitatea de identificare a făptuitorului, a victimei infracţiunii, urmate de strângerea probelor necesare, efectuarea unor anumite constatări şi în măsura în care, există suficiente temeiuri că o anumită persoană a săvârşit infracţiunea ce face obiectul cauzei penale, se poate dispune trimiterea acesteia în judecată.

Desfăşurarea procesului penal conferă autorului infracţiunii diferite calităţi procesuale, fiecare cu semnificaţii juridice distincte, în funcţie de aceste calităţi procesuale, astfel că, subiectul activ al infracţiunii va avea anumite drepturi şi obligaţii, pe care urmează a le exercita sau suporta în activitatea procesuală

Codul de procedură penală prin art. 69 dă o valoare relativă declaraţiilor, adoptând o soluţie de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză. Cu alte cuvinte aceste declaraţii nu au forţă probantă luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate întemeia o soluţie de condamnare doar pe simpla recunoaştere a învinuitului sau inculpatului. Potrivit art. 202 alin. 2 Cod procedură penală, organul de urmărire penală, pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta, să adune probe atât în favoarea cât şi în defavorarea acestora.

Subiect central şi indispensabil al finalizării activităţii procesuale, prin declaraţiile sincere făcute, învinuitul sau inculpatul contribuie la justa soluţionare a cauzei, organele judiciare având posibilitatea să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care s-a săvârşit fapta