Ramurile Dreptului

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Secţiunea 1

Definiţia şi obiectul „Teoriei generale a dreptului”

În rândul disciplinelor juridice, Teoria generală a dreptului are o apariţie de dată relativ recentă. Până la apariţia acestei discipline ştiinţifice, problematica teoriei dreptului era abordată de ştiinţele privitoare la ramurile sale, fiecare disciplină făcând, în introducere, o adevărată teorie a normativităţii juridice din respectiva ramură de drept.

În anul 1934, Hans Kelsen publică Teoria pură a dreptului (Reine Rechtslehre), în anul 1951 apare în Franţa lucrarea lui P.Roubier, Théorie générale du droit; la Bruxelles apare în 1948, lucrarea lui J.Hapsert, Théorie générale du droit. Acestora li se adaugă alte asemenea lucrări, scrise de Jean Dabin, F.Friedman, J.L.Bergel etc.

Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea dreptului, ea oferă o introducere generală în problematica dreptului, fără de care studiul ştiinţelor particulare ale dreptului nu ar fi posibil şi nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic. Studierea Teoriei generale a dreptului este un imperativ care se impune şi în ideea asigurării creării şi aplicării dreptului, a receptării dreptului internaţional în dreptul intern şi a găsirii căilor prin care statul român poate contribui la armonizarea dreptului intern cu dreptul internaţional, inclusiv prin instituirea unor tehnici de control asupra introducerii dreptului comunitar în dreptul intern.

Din acest punct de vedere, o teorie a dreptului, astăzi, nu poate face abstracţie de ceea ce reprezintă dreptul în ansamblul său, în condiţiile în care el trebuie să integreze în conţinutul său tot mai multe prevederi ale dreptului internaţional, iar în viitor, să accepte prevederile dreptului comunitar, în condiţiile în care România va deveni membră a Uniunii Europene. Esenţa acestor trăsături, preponderent economice şi politice, nu poate să nu se reflecte în spaţiul acţiunii dreptului, conţinutul acestuia urmând a fi adaptat la imperativele asimilării dreptului comunitar, prin supremaţia reglementărilor sale în raport cu reglementările interne şi prin integrarea ex oficio a regulamentelor şi directivelor în dreptul intern.

Cu alte cuvinte, Teoria Generală a Dreptului trebuie să ofere o viziune generală asupra fenomenului juridic, ea trebuie să constituie pentru cel care studiază dreptul un cadru naţional menit să asigure trecerea de la general la particular în studiul de caz şi să revalorifice datele realităţii dreptului şi ale practicii juridice în procesul elaborării şi aplicării dreptului.

Pornind de la aceste obiective, este necesar să precizăm, înainte de toate, obiectul Teoriei Generale a Dreptului. Pentru a proceda la un asemenea demers este necesar să definim principalele concepte cu care operăm. Se impune, astfel, să arătăm că utilizarea cuvântului drept este făcută în două sensuri: unul extrajuridic şi altul juridic.

Utilizarea cuvântului "drept”în limbaj extrajuridic are în mod preponderent o valoare etică, el fiind folosit pentru a desemna o anumită apreciere asupra conduitei umane. Atunci când oamenii spun că o sancţiune este dreaptă sau când apreciază că o judecată este dreaptă ori când atribuie unui judecător calificativul "drept", ei utilizează adjectivul drept şi variantele sale pentru a evalua din punct de vedere moral un om, un comportament sau o stare de fapt.

Spre deosebire de această semnificaţie comună a cuvântului drept, pe plan juridic asistăm la trecerea de la cuvânt la concept, asistăm la trecerea substantivului drept în concept juridic, apt de a dobândi sensuri distincte, care acoperă realităţi de sine stătătoare. Astfel, din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv, dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul internaţional sau ştiinţa dreptului.

Prin drept obiectiv vom înţelege ansamblul normelor juridice emise într-o societate dată. În viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv reprezintă ansamblul regulilor care reglementează viaţa socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică.

Dreptul pozitiv este o parte componentă a dreptului obiectiv şi el cuprinde totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-o anumită societate. Dreptul pozitiv, împreună cu partea pasivă a legislaţiei dintr-o anumită societate, respectiv cu acele norme juridice care şi-au încetat aplicabilitatea, fie datorită abrogării, fie datorită căderii în desuetudine, formează dreptul obiectiv.