Supremația dreptului comunitar în jurisprudența românească

Introducere

Procesul de adoptare a acquis-ului comunitar de către statele est-europene, deşi a cunoscut particularități specifice fiecărei țări candidate, a avut o evoluție asemănătoare. În cazul celui de-al cincilea val, nici statele candidate, nici Uniunea nu aveau pregătită o strategie clară şi detaliată a acestui proces, fapt care a determinat ambele părți să-şi adapteze din mers mecanismele necesare integrării.

Obligativitatea preluării acquis-ului comunitar în perioada de pre-aderare a reprezentat o mare provocare pentru statele foste comuniste, nevoite să facă schimbari radicale şi în plus săintre într-o cursă contra-cronometru cu zeci de mii de pagini de legislație comunitară.

România, la fel ca şi celelalte state candidate a trecut la o preluare haotică a legislației comunitare care, nu de puține ori, a generat o lipsă de eficiență a normelor adoptate. De cele mai multe ori s-a trecut la compilarea culturilor juridice occidentale, fără a fi însă pregătiți pentru astfel de abordări.

România trebuia să facă față nu doar preluării acquis-ului comunitar, ci şi altor probleme precum: corupția, lipsa unei culturi juridice europene, lipsa de pregătire a funcționarilor publici, influența politicului asupra activitatății judecătoreşti şi a administrației publice, lipsa de informare a populației în cunoaşterea sistemului comunitar şi insuficienta cunoaştere a principiilor de aplicare a normelor comunitare de către persoanele abilitate în acest sens.

Criteriile de la Copenhaga, care au trasat doar un cadru general şi nu a oferit o listă cu obiective precise pe care statele candidate să le urmărească, şi lipsa unor prevederi detaliate ale acordurilor de asociere, care însoțeau obligația de preluare a acquis-ului comunitar de către statele candidate, a generat dezorientare în rândul statelor est-europene.

Nici Uniunea Europeană nu era pregătită pentru situația particulară a țărilor excomuniste, fapt care a determinat-o să treacă la remedierea acestei situații prin formularea unor mecanisme care să mențină controlul asupra extinderii: Cartea Albă privind acquis-ul pieței interne, parteneriatele pentru aderare, care au devenit instrumente cu un pronunțat caracter de constrângere şi fixarea priorităților concrete pentru fiecare stat candidat în parte. În continuare politica Uniunii a devenit tot mai constrângătoare față de statele candidate, care, deşi au fost invitate să elaboreze programe propii de adoptare a acquis-ului, care să prezinte în detaliu măsurile pe care intenționează să le aplice şi mecanismele pe care intenționează să le adopte, au făcut obiectul unei monitorizări stricte a îndeplinirii angajamentelor asumate prin rapoartele anuale ale Comisiei.

Statele est-europene aflate în tranziție după căderea comunismului, se găseau pentru prima oară în istoria extinderii Uniunii, în situația de a prelua legislația comunitară în perioada pre-aderare, proces care se poate dovedi dificil chiar şi pentru statele membre.

Trei factori esențiali au influențat viziunea Uniunii Europene asupra extinderii şi dinamicii procesului:

- gradul de pregătire al țărilor candidate,

- implicațiile extinderii asupra bugetului comunitar, şi

- stadiul de integrare în UEM (uniunea economică şi monetară). Acest ultim element joacă un rol deosebit de important, deoarece aderarea țărilor din Est a implicat adoptarea unui volum imens al acquis-ului comunitar, cu impact asupra duratei negocierilor şi eforturilor candidaților de a implementa prevederile comunitare; totodată, dată fiind situația economică a țărilor din Est, costurile implicate, asumarea criteriilor de aderare şi aderarea propriu-zisă la Uniune nu puteau fi acoperite de către candidați decât parțial, fiind necesară preluarea unei părți din aceste costuri de către Uniunea Europeană.

Aderarea României la Uniunea Europeană s-a produs într-un moment cu totul special: România trebuia să adere la o Uniune Europeană cu 25 de membri, la doar trei ani după ultima extindere. În această situație, România avea nevoie de acordul tuturor membrilor Uniunii Europene, care în acest fel îşi asumau costurile unei noi lărgiri, la foarte scurt timp după precedenta extindere. Dincolo de aspecte de ordin politic, cultural sau de altă natură, care puteau influența extinderea către Est a Uniunii Europene, aspectul economic este cel care a motivat cel mai puternic deciziile, de ambele părți. Aceleaşi aspecte de natură economică s-au transformat însă, de multe ori, în bariere ridicate în fața ideii de lărgire, datorită nivelului scăzut de dezvoltare a noului val de state candidate.

Toate ajustările necesare unui astfel de proces, presupun costuri pentru țările candidate iar beneficiile rezultate din aderarea la Uniune pot fi evidențiate numai în măsura în care se realizează o convergență între politicile şi cadrul instituțional de adoptare a acestor politici la nivel național, pe de o parte, şi politicile şi modelul instituțional european de adoptare a acestor politici, pe de altă parte.

Generalități

Dreptul comunitar reprezintă ansamblul regulilor juridice care guvernează organizarea şi funcţionarea instituţiilor comunitare, a regulilor instituite economice, politice şi financiare de tratatele institutive ale UE.

Dreptul comunitar se aplică pe teritoriul statelor membre exact ca şi un drept naţional intern, având o forţă juridică specifică din care rezultă şi caracterele dreptului:

1. Normele juridice comunitare dobândesc automat, chiar de la adoptare, statutul de drept pozitiv în ordinea juridică internă, deci are un caracter de aplicabilitate imediată.

2. Normele comunitare sunt susceptibile prin ele însele de a crea drepturi şi obligaţii pentru particulari, deci dreptul comunitar are aplicabilitate directă.