Ecosistemul

„Omul şi societatea umană fac parte integrantă din biosferă şi depind strâns de resursele ei. Protecţia biosferei este de o importanţă capitală pentru umanitate.”(Programul “Om şi biosferă” U.N.E.S.C.O.)

Dintre toate planetele sistemului solar, Pământul şi-a creat cel mai tânăr înveliş – biosfera, care include toate vieţuitoarele. Ele trăiesc în anumite condiţii de viaţă, legate de litosferă, hidrosferă şi atmosferă.

Biosfera se află într-o continuă transformare în care un rol important îl au organismele.

Ştiinţa care studiază conexiunile şi interacţiunile dintre organismele vii la nivel supraindividual şi mediul lor de viaţă se numeşte ecologie.

Ecologia oferă societăţii umane date valoroase în vederea folosirii raţionale a resurselor naturale şi a protecţiei mediului înconjurător, efort care se depune pe tot Globul în acest scop.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi creşterea numerică a populaţiei pun în faţa omenirii o serie de probleme privind însăşi existenţa ei.

Dintre acestea, cele mai importante sunt:

- Poluarea mediului;

- Consumul enorm de materii prime din resursele de hrană şi energie ale întregii omeniri, în prezent şi în viitor;

- Încălzirea climei;

- Deşeurile şi experienţele nucleare;

- Pericolul armelor de distrugere în masă etc.

Oamenii de ştiinţă au atras atenţia asupra multor dezechilibre naturale produse de om, care pot degrada mediul înconjurător dacă nu se iau măsuri imediate. Din această cauză, cercetările se îndreaptă spre cunoaşterea cât mai amănunţită a biosferei, pentru a se putea iniţia activităţi practice fără riscuri.

Protecţia mediului înconjurător constituie o problemă de nivel internaţional. Rolul cel mai important îi revine Organizaţiei Naţiunilor Unite care, printre preocupările sale, se ocupă şi cu problemele globale ecologice de mediu.

Sub egida O.N.U a fost creată o serie de organisme dintre care cel mai important este Consiliul de Administraţie a Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, la care a aderat şi ţara noastră.

Grija pentru ocrotirea mediului s-a manifestat la poporul român din cele mai vechi timpuri.Astfel, prima lege în acest scop a fost dată de Ştefan cel Mare şi se numea „Legea braniştei”, prin branişte înţelegându-se acel loc în care nimeni nu avea voie să vâneze, să taie copacii,să pescuiască şi să păşuneze.

La începutul secolului al XX-lea, datorită unor naturalişti de seamă, precum Emil Racoviţă si Grigore Antipa, s-a aprobat prima lege modernă de protecţie a naturii, în anul 1930.În baza acestei legi, tot în anul 1930, a luat naştere şi Comisia Monumentelor Naturii, care a susţinut o vastă campanie de înfiinţare şi protecţie a parcurilor şi rezervaţiilor naturale din ţara noastră.

În anul 1973, după prima Conferinţă Mondială asupra Mediului (Stocholm – 1972), s-a aprobat o nouă lege privind protecţia mediului şi s-a înfiinţat Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător.

Ca semn al importanţei ocrotirii Terrei, omenirea sărbătoreşte în fiecare an, pe data de 5 iunie, Ziua Mondială a Mediului.

Protecţia mediului trebuie abordată în strânsă legătură cu ecologia, care are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu, dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. Mai concret, ecologia pune în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra, ale proceselor naturale de transformare-conservare de substanţă, energie şi informaţie în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme.

Termenul ecologie a fost creat în anul 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel pentru a desemna o nouă disciplină biologică. Cuvântul provine din limba greacă, de la cuvântul oikos (oikia, care înseamnă casă sau gospodărie) şi logos - ştiinţă. Luând în considerare acest sens, ecologia ar fi ştiinţa gospodăriei din natura vie, a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele.

Prin ecologie înţelegem ansamblul ştiinţei relaţiilor organismelor cu mediul lor, cuprinzând, în sens larg, toate condiţiile de existenţă. Prin sintagma “toate condiţiile de existenţă” ecologia capătă o deschidere foarte largă, făcând trimitere nu numai la raportul obiectiv al organismelor cu mediul, ci şi la cel al organismelor între ele, adică la tot ce face posibilă existenţa fiinţelor vii. Această disciplină nu este una biologică statică, un inventar al lumii organice, ci una dinamică, care analizează interacţiunile dintre componentele biosferei.

Un prim pas hotărâtor pentru ştiinţele naturale moderne îl constituie anul 1735, când apare prima versiune a clasificării generale făcute de Carl Lineé lumii minerale, vegetale şi animale, versiune care ajunge la forma finală în 1769. Carl Lineé este primul specialist care stabileşte criteriile de clasificare a lumii vii şi consideră, totodată, că există o interdependenţă între fiinţele din natură. El recunoaşte rolul factorilor geografici, al climei, al interrelaţiilor dintre diversele grupe de organisme, precum şi faptul că există un ciclu care face ca sămânţa să devină plantă, care este ingerată de animale, acestea de către om, pentru ca acesta, după moarte, să devină din nou pământul care va fertiliza o nouă sămânţă.

A doua jumătate a sec. al XVIII-lea este perioada marilor explorări geografice ştiinţifice, care facilitează furnizarea de noutăţi din lumea animală şi vegetală; ele sunt amplu valorificate în opera lui Alexader von Humboldt (explorator al Lumii Noi). El este autorul “Geografiei plantelor”, în care relevă importanţa asociaţiilor vegetale şi dependenţa lor de factorii geografici. Într-o altă operă de-a sa, “Cosmosul”, a încercat să ofere o viziune globală asupra lumii, să sublinieze interdependenţele dintre toate sectoarele naturii, ceea ce se constituie într-un demers propriu ecologiei.

Al doilea moment crucial pentru biologie – şi pentru ştiinţă, în general – l-a reprezentat opera lui Charles Darwin “Originea speciilor”(1859), în care sunt puse bazele evoluţionismului: nimic nu poate fi conceput ca fiind fix, imuabil: totul are un trecut şi o devenire. Charles Darwin este primul care gândeşte evoluţia speciilor în funcţie de un alt concept important, şi anume acela al populaţiilor, al ansamblului de vieţuitoare care trăiesc pe un anumit teritoriu şi între care se dă o luptă pentru existenţă, luptă care stă la baza evoluţiei. Darwin vedea lupta pentru supravieţuire ca desfăşurându-se sub trei forme: cea intraspecifică – adică între indivizii unei aceleaşi specii; lupta interspecifică – care are loc între indivizii unor specii diferite şi lupta cu factorii de mediu. Astfel, la Darwin, mediul în care trăieşte o specie cuprinde, în acelaşi timp, atât speciile care împart acelaşi teritoriu, cât şi condiţiile de viaţă pe care acest teritoriu le oferă.

În anul 1875 geologul austriac Edward Suess a definit biosfera ca fiind acea parte a planetei care reuneşte ansamblul fiinţelor vii şi în care viaţa este posibilă în permanenţă, punând-o în opoziţie cu atmosfera, hidrosfera şi litosfera (definiţie care are un grad mare de generalitate şi care se caracterizează prin staticitate).

Karl Mobius (zoolog german) analizează cantitativ acţiunea omului asupra unei comunităţi de viaţă (bancurile de stridii din Marea Nordului), definind această comunitate ca biocenoză (bios – viaţă, koinoin – a avea ceva în comun). El afirmă că termenul nu se referă la o aglomerare de fiinţe vii de aceeaţi specie, ci la un nivel de integrare a acestora într-o unitate mai mare, cu putere de autoreglare. Savantul a descoperit că o asfel de comunitate are o anumită stabilitate naturală, având şi puterea de a se autoapăra şi de a se echilibra faţă de propriile modificări.