Acordul Basel II și Implicațiile Sale asupra Sistemului Bancar Românesc

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND ACORDUL DE LA BASEL II

Crizele bancare nu numai că au efecte negative de mare amploare asupra economiilor naţionale din ţările unde se produc, ci, datorită interdependenţelor crescânde cauzate de procesul de globalizare, au chiar tendinţa de a contamina şi alte economii, afectând astfel stabilitatea financiară la nivel global. Din acest motiv, eforturile autorităţilor naţionale de supraveghere bancară au fost suplimentate într-un mod tot mai pronunţat în ultimii ani de acţiuni de îmbunătăţire a cadrului de reglementare a activităţii bancare la nivel internaţional. Cea mai importantă astfel de acţiune din ultimii ani a constituit-o, fără îndoială, cel de-al doilea acord de la Basel privind cerinţele de capital pentru instituţiile de credit, pe scurt Basel II.

“Basel II” reprezintă o înţelegere internaţională care defineşte regulile adoptate de către bănci în vederea pregătirii schimbării mediului legislativ. Aceste reguli sunt făcute pentru limitarea posibilităţii apariţiei unei crize bancare la nivel internaţional, prin asigurarea unei sume din capitalul fiecărei bănci pentru susţinerea activităţilor care prezintă un grad mare de risc.

Acodul Basel II, după cum rezultă din însăşi denumirea sa, nu reprezintă prima încercare a comunităţii internaţionale privind reglementarea unitară a nivelului minim al capitalului băncilor.

Un prim astfel de acord a fost elaborat de către Comitetul de la Basel privind reglementările bancare şi practicile de supraveghere (pe scurt, Comitetul de la Basel) încă din anul 1988. Acest acord, consacrat în limbajul bancar drept Acordul Basel I, a avut menirea de a realiza un climat de concurenţă corectă între băncile internaţionale, prin stabilirea unui prag minim al capitalului la nivelul de 8% faţă de activele ponderate în funcţie de gradul de risc pentru fiecare bancă. Comitetul de la Basel a recomandat ca prevederile Acordului să fie implementate începând cu anul 1992, şi deşi nu existau sancţiuni pentru neconformare, în practică un mare număr de ţări au introdus această prevedere în reglementările naţionale, din dorinţa de a semnala publicului şi investitorilor alinierea la ceea ce se considerau a fi cele mai bune practici la nivel internaţional. În fapt, au existat ţări care, având în vedere situaţii de risc crescut, au respectat metodologia de calcul a Basel I, dar au stabilit niveluri de capital mult mai prudente decat cele propuse de Acord.

Elementele de bază ale Acordului Basel II au fost enunţate de către Comitetul de la Basel încă din anul 1999. Au urmat apoi ani de revizuiri succesive pe baza convenţiilor furnizate de reprezentanţii industriei bancare din întreaga lume, precum şi a unei serii de analize de impact efectuate în scopul calibrării diferitelor grade de risc, astfel încât efectul aplicării Acordului să fie unul suportabil. În final, transpunerea sa în practică a început la 1 ianuarie 2007, simultan în ţările Uniunii Europene şi în SUA.

În Europa, Basel II a fost adoptat sub forma a două directive, 2006/48/EC – pentru riscul de credit şi cel operaţional şi 2006/49/EC - pentru riscul de piaţă şi cel de contrapartidă.

Managementul riscului în banca comercială este influenţat de trei factori principali: proprietarii băncii; managementul băncii; societate (interesele fiind reprezentate de organele de reglementare). Este clar că fiecare din aceste puteri pentru intervale mici de timp, sau în anumite condiţii specifice pot avea scopuri diferite (proprietarii, de regulă, sunt cointeresaţi în obţinerea unor venituri maximale, sub formă de dividende şi deseori sunt mai puţin tentaţi să reinvestească veniturile; managerii, de regulă, sunt cointeresaţi în dezvoltarea afacerii, adică reinvestirea maximal posibilă a veniturilor; pentru societate este deosebit de importantă stabilitatea sistemului financiar şi deci stabilitatea fiecărei instituţii financiare în parte).

Aceasta confirmă scopul reglementării bancare şi recomandărilor Comitetului Basel privind principiile reglementării, şi anume: a apropia maximal posibil suma capitalului bancar de suma riscurilor asumate de bancă. Anume urmând acest scop au fost propuse metode detaliate de evaluare şi management al riscului în băncile comerciale. Chiar dacă managerii băncilor sunt interesaţi în elaborarea unor tehnici alternative de management al riscului, posibilităţile lor sunt limitate de actele normative în acest domeniu impuse de organele de reglementare. Din aceste considerente, dar şi pentru că în prezent, în practica bancară, sistemul de management al riscului se bazează în mare parte pe recomandările Comitetului Basel, considerăm că este absolut necesar de clarificat aceste principii.