Aderarea la UE a Țărilor din Centrul și Estul Europei

1.1 Contextul general al extinderii Uniunii Europene

În istoria mondială, colapsul ţărilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi dorinţa acestora de a îmbrăţişa modelul economiei libere a reprezentat un eveniment nemaivăzut. Încă din anul 1990, acestea au văzut în Uniunea Europeană un adevărat refugiu şi o modalitate de sprijin, iar în procesul de integrare europeană, o rampă de lansare pe plan economic.

Dobândirea statutului de membru al UE, într-un timp cât mai scurt, a constituit un plan prioritar al politicilor ţărilor din Centrul şi Estul Europei, astfel încât, în ultimii 20 de ani, aproape fără excepţie, programele de guvernare s-au definit în funcţie de imperativul aderării la Uniunea Europeană, bazat pe îndeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga, în timp ce deciziile adoptate de autorităţile naţionale au influenţat semnificativ „traseul”, momentul şi condiţiile aderării acestora.

Pentru statele din Europa Centrală şi de Est, Europa reprezintă simbolul la care cei care au trăit în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece doreau să se reîntoarce, iar aderarea la UE le-a ajutat să meargă mai departe pe calea reformei.

Procesul de transformare nu a fost uşor, determinând schimbări majore, doar unii beneficiind de oportunităţile apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate, au dispărut.

Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai considerabile ale adaptării au fost deja resimţite în viitoarele state membre. Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea şi democraţia din Europa Centrală şi de Est au dus deja la obţinerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securităţii, ci şi al prosperităţii: dezvoltarea rapidă a comerţului a contribuit la crearea de oportunităţi pentru libera iniţiativă, investiţii, noi locuri de muncă şi o creştere economică marcată în Europa Occidentală.

Aceste beneficii vor fi consolidate şi sporite, atât pentru membrii mai vechi, cât şi pentru cei noi, o dată cu realizarea extinderii în 2004, cu condiţia ca UE să răspundă provocării cu care se confruntă în prezent.

Această extindere se petrece într-un moment în care Uniunea Europeană se confrunta cu provocări mari în privinţa performanţei sale economice, coeziunii interne şi nu în ultimul rând rolului extern.

Chiar daca in strategia de la Lisabona s-a hotarat ca principalul obiectiv sa fie plasarea economiei UE pe cele mai inalte trepte, acestia nu au reusit acest lucru,economia suferind modificări majore, iar motorul dezvoltării în statele membre funcţionează la cote minime, pe când şomajul înregistrează creşteri tot mai mari.

Faptul că, prin anii 90’, Uniunea Europeană dorea o extindere prin acceptarea unor state membre cu un nivel de dezvoltare şi potenţial economic ridicat, era clar, mai ales că în acea perioadă se puneau la punct tratativele de aderare pentru cel de-al treilea val de lărgire, spre Nord, prin aderarea Finlandei, Suediei şi Austriei. Însă acest lucru trebuie înţeles şi prin prisma obiectivelor şi provocărilor cu care se confrunta UE, aceasta fiind preocupată de rezolvarea tuturor problemelor din acest nou stadiu integraţionist.

Totodată, pe măsura desăvârşirii pieţei unice interne şi, în acelaşi timp, în concordanţă cu ideile ambiţioase promovate prin tratatul de la Roma şi prin Actul Unic European, Uniunea Europeană îşi redefineşte priorităţile. Concretizarea acestor redefiniri se regăseşte în Tratatul de la Maastricht din 1992. Acţiunile UE se canalizează spre adâncirea integrării, şi acest fapt este evident pe tot parcursul anilor '90.

În tot acest deceniu, eforturile statelor membre au fost direcţionate spre crearea condiţiilor pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependenţelor şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht ca premise esenţiale pentru realizarea obiectivului extrem de ambiţios al grupării, cel al realizării Uniunii Economice şi Monetare. Costurile pe termen scurt asociate tuturor acestor proiecte de creştere a coeziunii europene erau deja estimate drept mari, consecinţa fiind mărirea ponderii asignate criteriului costuri-beneficii în cadrul evaluărilor deciziilor politice care aveau să urmeze.

Lărgirea spre Est a fost şi continuă să rămână un subiect extrem de dezbătut în mediile din Uniunea Europeană, nici un alt val de lărgire anterior nu s-a bucurat de o asemenea atenţie. Condiţiile şi premisele lărgirii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat şi s-a realizat oricare din extinderile anterioare.

În primul rând, extinderea spre est presupunea aderarea, într-un interval redus de timp, a unui număr foarte mare de state: 11 ţări din Europa Centrală şi de Est (printre care şi România), la care se adaugă Cipru şi Turcia a căror situaţie este una particulară faţă de cea a celor unsprezece. Acest fapt a implicat, din partea UE, eforturi deosebite care însumează: procesul de monitorizare a performanţelor ţărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, începerea simultană a negocierilor de aderare cu cele 11 ţări (proces extrem de dificil datorită dinamicii diferite şi problematicii specifice a fiecăreia dintre ţările candidate), eforturi financiare suplimentare pentru susţinerea procesului de tranziţie şi a programelor de preaderare a candidaţilor.

În al doilea rând, lărgirea spre Est era cu totul deosebită, dată fiind situaţia particulară a ţărilor candidate. Profilul României şi al ţărilor din Est care au aderat în mai 2004 este cel al unor ţări în tranziţie care nu au încă o economie de piaţă matură, iar experienţa de numai 14 ani de funcţionare a unui sistem politic democratic este considerată, în multe cazuri, insuficientă. Din acest motiv s-au introdus, spre deosebire de celelalte lărgiri, o serie de criterii extrem de bine definite care trebuie îndeplinite de statele membre, indiferent de rezultatul negocierilor, pentru a putea deveni membre cu drepturi depline ale grupării europene.

În al treilea rând, mai trebuie precizat faptul că ţările din Est nu dispun de experienţa specifică a participării la grupări integraţioniste. Ţările care au făcut obiectul extinderilor anterioare aveau deja experienţa participării la grupări regionale, cele mai multe fiind foste membre AELS.

În al patrulea rând, fundamentele acestei lărgiri au fost în mare măsură diferite faţă de celelalte extinderi, fiind primordial ancorate în sfera deciziei politice. Primul val al lărgirii UE, concretizat prin aderarea Angliei, Irlandei şi Danemarcei, a avut la bază în primul rând raţiuni economice, legate de potenţialul economic al noilor membri şi de diminuarea concurenţei dintre aceste state aflate în afara grupării şi ţările din interiorul UE.

Al doilea val s-a concretizat prin aderarea unor ţări din Sudul continentului cu un nivel de dezvoltare şi potenţial economic net inferior UE, a fost determinat în principal de consideraţii geopolitice legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania şi Anglia şi de întărirea flancului sudic al NATO.

Al treilea val de lărgire din 1995 a avut ca rezultat aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei si a fost determinată de raţiuni economice, legate de întărirea forţei economice a UE, atenuarea concurenţei în interiorul grupării şi de nevoia de protecţie şi de întărire a capacităţii concurenţiale a participanţilor la grupare faţă de SUA şi Japonia. Al treilea val de lărgire poate fi considerat consecinţa firească a evoluţiilor înregistrate în Spaţiul Economic European (realizat în anii '80 între Uniunea Europeană şi AELS, organizaţie printre ai cărei membri se regăseau şi cele trei state).