Comunicare promoțională

1. Scurt istoric al comunicării promoţionale în România

La fel ca şi în alte ţări, şi în România primele forme de publicitate s-au derulat

prin intermediul „strigătorilor” care, plasaţi în faţa unităţilor de desfacere făceau reclamă

vorbită mărfurilor evidenţiindu-le calităţile şi indicând preţurile acestora, ulterior s-a

realizat o „personalizare” a punctelor de vânzare prin utilizarea de firme şi embleme

care sugerau obiectul de activitate al acestora.

În anul 1642, în Moldova este atestată existenţa foilor volante utilizate pentru

informarea publică, iar în 1794 la Sibiu s-a tipărit un afiş pentru teatru care se păstrează

încă la muzeul Brukenthal. În anul 1840 în ziarul Mercur din Brăila apar primele

reclame scrise, iar în 1941 Gheorghe Asachi editorul ziarului Spicuitorul, din dorinţa de a spori numărul abonaţilor promitea fiecărei persoane care reuşea să aducă publicaţiei 20 de

abonaţi, primea gratuit un exemplar timp de doi ani (probabil că sunt primele forme de

promovare a vânzărilor).

În anul 1853 apare la Bucureşti o publicaţie specializată în anunţuri publicitate - Anunţătorul. Prima lege românească cu privire la marcă apare în anul 1879 iar prima agenţie de publicitate din România ia naştere în anul 1880 –Agenţia de publicitate D. Anania- numărul agenţiilor de publicitate crescând până în anul 1913 la 13. Pe lângă reclamele apărute în publicaţiile de specialitate, un număr mare de reclame apăreau şi în celelalte ziare care apăreau în ţară, în 1945 se editau 200 de ziare şi 600 de reviste. Radioul, la fel ca şi în toate celelalte ţări, a revoluţionat activitatea publicitară şi în tara noastră, în anul 1930 în Bucureşti erau 500.000 abonaţi, tot atunci apărând şi benzile publicitare care puteau fi vizionate în cinematografe. Chiar dacă practicile publicitare s-au dezvoltat şi diversificat, „omul sandviş” sau „omul reclamă” era foarte des întâlnit pe străzile Bucureştiului (eventual şi „cocoţat” pe picioroange pentru a atrage mai mult atenţia).

În anii premergători celui de-al doilea război mondial, acţiunile promoţionale s-au

aflat în regres şi în anii ce au urmat au fost deviate din ce în ce mai intens spre

propaganda comunistă intensificându-se în perioada următoare.

2. Semnificaţia şi conţinutul noţiunii de comunicare

Etimologic, cuvântul comunicare provine din limba latină, de la comunicatio ceea

ce înseamnă conversaţie, împărtăşire.

Dicţionarul explicativ român defineşte comunicarea ca fiind demersul de a face

comun, de a împărtăşi idei, informaţii, atitudinii.

John J. Burnett2 defineşte comunicarea umană ca fiind un proces prin care două

sau mai multe persoane încearcă, prin utilizarea unor simboluri, să exercite o influenţă

conştientă sau inconştientă asupra altora, cu scopul de a-şi satisface propriile interese.

Din această definiţie se pot desprinde patru aspecte importante ale comunicării:

- comunicarea este un proces, deoarece transferul de idei nu se realizează direct şi nemijlocit, ci printr-o serie de fenomene, care se produc între emiţător şi receptor;

- comunicarea presupune utilizarea unor simboluri reprezentate de gesturi, semene, cuvinte şi alte manifestări umane care pot avea caracterul unor stimuli cărora le poate fi asociată o semnificaţie;

- iniţiatorul comunicării exercită asupra receptorului o influenţă conştientă sau inconştientă, deci procesul de comunicare se poate declanşa şi atunci când emiţătorul nu are, în mod conştient intenţia de a comunica (unui gest involuntar emiţătorului, sesizat de către receptor, acesta îi poate da o anumită semnificaţie);

- transferul de idei, de informaţii, se produce pentru a satisface nevoia de comunicare a emiţătorului, deci comunicarea are un scop fiind subordonată intereselor conştiente sau inconştiente ale emiţătorului.

În activitatea cotidiană la fel ca şi în cea economică totul se bazează pe comunicare, pe transferul de informaţii şi idei, acest proces fiind favorizat de dezvoltarea continua a mijloacelor de comunicare.

În activitatea practică există mai multe forme de comunicare:

1. În funcţie de natura şi numărul celor cărora le este destinat mesajul, comunicarea

poate fi:

- intrapersonală atunci când individul comunică cu el însuşi, de regulă în mintea sa;

- interpersonală, între două persoane diferite;

- intragrup , când un membru al unui grup (familie, colectiv de muncă, grupe de studenţi etc.) în calitate de emiţător se adresează celorlalţi, consideraţi receptori;