Contabilitatea Decontărilor cu Clienți

Introducere în contabilitatea Clienţilor

Relaţiile unităţilor patrimoniale cu alte persoane juridice şi fizice, conduc la creanţe şi datorii. Cea mai mare parte a creanţelor agenţilor economici sunt legate direct de exploatare, adică din acel domeniu care face obiectul principal al funcţionării lor. Creanţele faţă de clienţi rezultă ca urmare a vânzării producţiei, respectiv realizării lucrărilor şi a serviciilor şi au în contrapartidă venituri din exploatare.

Creanţele inteprinderii faţă de clienţii ei îşi au izvorul în schimbul de consimţământ concretizat într-o comandă fermă din partea clientului şi acceptată de către producător sau având ca bază contractele încheiate. Creanţele devin certe, sigure, în momentul transferului de proprietate pentru vânzări şi în momentul realizării lor pentru lucrări şi servicii. Transferul de proprietate se produce, deci, în momentul livrării bunurilor, respectiv în momentul realizării lucrărilor sau prestaţiilor de servicii, moment care corespunde cu facturarea.

Pe baza facturii, creanţele se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare în patrimoniu care corespunde cu valoarea lor nominală, adică cu totalul de plată, adică valoarea sau preţul negociat plus TVA care se va aplica doar operaţiilor supuse impozitării. In cazul în care se acordă reduceri comerciale, valoarea nominală este dată de netul comercial, la care se va adăuga şi TVA. În situaţia în care se acordă clienţilor şi reduceri financiare, valoarea nominală a creanţei este dată tot de netul comercial, scontul acordat înregistrându-se separat ca şi o cheltuială financiară. Scontul va reduce valoarea creanţei iniţiale printr-o înregistrare ulterioară, cel mai adesea sconturile de decontare se acordă posterior printr-o factură de reducere.

Creanţele în devize se înregistrează în contabilitate în lei, la cursul de schimb în vigoare la data efectuări operaţiunilor. Diferenţele de curs valutar, între data înregistrării creanţelor în devize şi data încasării lor, se înregistrează ca şi venituri sau cheltuieli financiare, după cum diferenţele sunt favorabile sau nefavorabile.

După perioada de timp la care se referă, creanţele şi datoriile se împart în:

-creanţe şi datorii pe termen scurt , cu perioadă de decontare mai mică de un an;

-creanţe şi datorii pe termen mijlociu, cu o perioadă de decontare între 1-5 Ani;

-creanţe şi datorii pe termen lung, cu o perioadă de decontare mai mare de 5 ani.

Creanţele şi datoriile pe termen lung şi mijlociu se încadrează în categoria imobilizărilor financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu, creanţe legate de participaţii, împrumuturi acordate pe termen lung).

Creanţele pe termen scurt sunt generate de desfăşurarea activităţi de exploatare şi creanţele asimilate, care au în contrapartidă veniturile din exploatare şi conturile fără incidenţă asupra contului de rezultate şi cuprind: creanţe comercial; creanţe din gestiunea titlurilor de plasament şi alte titluri de valori reprezentând componente ale trezoreriei; creanţe din decontări în cadrul grupului şi cu asociaţii, care mai sunt denumite şi creanţe în afara grupului de exploatare.

Pentru înregistrarea creanţelor se folosesc conturi din clasa 4 „ Conturi de terţi” din care face parte şi grupa de conturi: 41 „Clienţi şi conturi asimilate”.

Pentru evaluarea creanţelor şi a datoriilor se folosesc trei metode sau reguli în funcţie de factorul timp la care se referă.: valoarea de înscriere cu ocazia intrări în patrimoniu a creanţei sau a datoriei la valoarea curentă sau contabilă; valoarea de inventar sau valoarea bilanţieră.

Evaluarea curentă, prin aplicarea principiului nominalismului, după care creanţele sunt înscrise în contabilitate la valoarea lor nominală de rambursare, iar datoria la intrarea în patrimoniu la valoarea ei normală de rambursare. Eventualele diferenţe ce apar în timpul încasări creanţelor respectiv plăţilor datoriilor , vor fi evidenţiate în contabilitate în conturile de cheltuieli pentru diferenţele nefavorabile, respectiv în conturile de venituri pentru diferenţele favorabile.

Evaluarea de inventar presupune evaluarea creanţelor şi a datoriilor la valoarea care se stabileşte după valoarea de utilitate, în funcţie de loc şi de preţurile actualizate. Valoarea de inventar a creanţelor tine seama de posibilităţile concrete de încasare şi pot exista clienţi în litigiu, debitori incerţi, ale căror posibilităţi de încasare sunt incerte.

Dacă comparăm valoarea de inventar cu valoarea contabilă, putem avea trei situaţii:

- Egalitate

- Valoarea de inventar depăşeşte valoarea contabilă, dar potrivit principiului prudenţei deşi putem încasa mai mult această diferenţă nu o vom înregistra

- Valoarea de inventar este sub valoarea contabilă Suntem nevoiţi să cream un provizion pentru depreciere.

Evaluarea bilanţieră se face cu respectarea principiului fidelităţii. Creanţele sunt înregistrate în contabilitate la valoarea lor nominală şi din prudenţă se constituie un provizion pentru depreciere, atunci când apare o pierdere probabilă. Dacă s-a constituit provizionul la valoarea curentă atunci se va deduce provizionul.

La creanţele şi datoriile exprimate în valută, evaluarea de bilanţ se face la cursul valutar existent. Diferenţele de curs valutar se vor înregistra folosind conturile de diferenţe de conversie de activ şi de pasiv. Aceste diferenţe la începutului exerciţiului următor se vor relua.