Datoriile Externe

CAPITOLUL 1

DEFINIREA ŞI CONŢINUTUL DATORIEI EXTERNE

1.1 DEFINIREA DATORIEI EXTERNE

1.1.1 Definirea şi structura împrumuturilor publice

Pe masură ce funcţiile statului s-au diversificat, resursele financiare ordinare nu au mai fost suficiente pentru asigurarea finanţărilor angajate de către stat, motiv pentru care autorităţile publice au apelat la resurse financiare extraordinare, menite să completeze deficitul dintre resursele si cheltuielile publice. Din grupa resurselor extraordinare fac parte împrumuturile publice interne şi externe care cuprind sumele mobilizate din veniturile disponibile ale persoanelor fizice şi juridice prin intermediul unor instituţii specializate, la dispoziţia statului, a colectivităţilor locale şi a instituţiilor de stat. Conceptual, diferenţa dintre creditul public şi respectivul împrumut public ţine de calitatea părtilor contractante. Astfel, pentru statul debitor, suma obţinută de la subscriitori se denumeşte împrumut, iar din punctul de vedere al creditorului, adica al subscriitorului la împrumut, poartă denumirea de credit.

“Creditul public este definit de mai multe elemente: se bazează pe principiul facultativităţii, are caracter benevol, se obţine pe baze contractuale, reprezintă un transfer de putere de cumpărare, se oferă în schimbul unei remuneraţii sub formă de dobândă, debitorul este statul, acesta poate fi obligatoriu în cazuri deosebite şi perpetuu în sensul că nu se rambursează ci se plăteşte doar dobânda aferentă.”

Sectorul public, în statele moderne, nu poate fi conceput fără o dezvoltare corespunzătoare a creditului, ca urmare a necesităţii naturale a acestuia. Această necesitate rezidă în existenţa decalajului dintre cheltuielile publice şi resursele financiare ordinare de provenienţă publică. Veniturile bugetare ordinare acoperă cheltuielile dar pot apărea în anumite perioade nesincronizări între încasări, care ramân în urmă şi plăţile efectuate la termen. In astfel de împrejurări guvernele prin Trezoreria publică se împrumuta fie de la alte instituţii publice care înregistrează, pentru aceeaşi perioadă plus de încasări, fie de la alţi deţinători de capitaluri de împrumut pe termne scurt, fie recurg la un împrumut la Banca Centrala în contul veniturilor bugetare viitoare. Recursul la împrumut pentru acoperirea găurilor de venit este din necesităţi de trezorerie. Dezechilibrul financiar cuprinde anul bugetar, iar pentru acoperirea deficitului statul se împrumută pe termen mediu şi lung pe piaţa internă sau în străinătate. De data aceasta sunt necesitaţi de echilibru bugetar.

Deficitul financiar de durată este un fenomen anormal, dar acoperirea sa pe calea împrumuturilor de la deţinătorii de capital bănesc este procedeul normal. Nu este normal ca statul să recurgă la inflaţie (emisiune suplimentară de monedă) pentru echilibrarea bugetului, pentru că aceasta constituie o prelevare obligatorie deghizată asupra veniturilor, lovind în puterea de cumpărare a populaţiei.

Împrumuturile publice au şi o justificare economică, aceea că, ele sunt necesare şi sunt folosite, alături de alte pârghii economico-financiare, pentru influenţarea desfăşurării fenomenelor şi proceselor economice, constituind un instrument de conducere conştientă a vieţii economice.

Recurgerea la împrumuturi publice are şi o justificare politică. Prin natura lor ele au un caracter plebiscitar. Autorităţile publice se adresează cetăţenilor ţării când doresc să contracteze împrumuturi. Dacă acestea se bucură de încredere iar condiţiile de emisiune şi restituire sunt tentante, atunci deţinătorii de sume disponibile subscriu la împrumut, altminteri le resping. De asemenea, când încrederea guvernelor se erodează, oferta de capital de împrumut pusă la dispoziţia autorităţiilor puterii scade şi scade şi cursul la titlurile existente în circulaţie.

Autorităţile publice recurg la împrumuturile de stat pentru necesităţi ale Trezoreriei sau pentru asigurarea echilibrului bugetar.

Împrumuturile publice contractate pot primi o destinaţie productivă sau neproductivă. Pe destinaţia productivă, împrumuturile sunt investite în economie, sunt aducătoare de profit, astfel încât ele se autovalorifică şi îsi creează sursele de amortizare, de plată a dobânzilor şi a comisioanelor din plusvaloarea creată. De cele mai multe ori destinaţia împrumuturilor este neproductivă, sumele fiind folosite pentru acoperirea cheltuielilor cu administraţia, pentru ordine publică, pentru scopuri sociale. Rambursarea acestora se face din resurse bugetare curente, impozite şi taxe sau prin contractarea de noi împrumuturi.

Împrumuturile publice generează efecte în viaţa economică şi socială. Fiind o formă de transfer de putere de cumpărare, împrumuturile generează o redistribuire a veniturilor care se manifestă atât în interiorul tarii cât şi în exteriorul ţării. În cazul împrumuturilor externe efectul de redistribuire se manifestă atunci când ţara creditoare transferă banii ţării debitoare şi ulterior în momentul rambursării, când redistribuirea are loc invers, şi parte din PIB (Produsul intern brut) este transferat în străinătate sub forma ratelor scadente, a dobânzilor, a comisioanelor. Efectul care creează consecinţele cele mai grave este inflaţia. Punerea banilor în circulaţie sub formă de credit poate genera un excedent al masei monetare în raport cu descreşterea sau stagnarea producţiei, generând inflaţie. Atunci când autorităţile publice se împrumută de la persoane fizice şi juridice, masa bănească de pe piaţă nu se modifică, ci are loc o redistribuire a acesteia pentru alte utilizări. Dacă pentru acoperirea deficitului autorităţile apelează la împrumuturi de la Banca Centrală atunci creditul este generator de inflaţie deoarece se recurge la moneda primară emisă de autoritatea monetară.

Efectul de îndatorare se suprapune efectului de transpunere a sarcinilor asupra generaţiilor viitoare sau asupra ţărilor tradiţional debitoare. Din punct de vedere economic efectul de îndatorare se poate utiliza pentru echilibrarea bugetelor, orientarea raportului cerere-oferta şi stabilizarea numerarului în circulaţie. Aspectul social al efectului de îndatorare face referire la efortul suportat de cetăţeni pentru rambursarea datoriei din contribuţiile obligatorii, iar din punct de vedere politic reprezintă un indicator al credibilităţii guvernelor care au îndatorat statul.

Clasificarea împrumuturilor de stat se poate face după variate criterii, cele mai importante fiind următoarele:

• după durata pentru care se contractează împrumutul:

a) împrumuturi cu termen (pe termen scurt 1-5 ani, pe termen mediu 2-5 ani, pe termen lung peste 5 ani)

b) împrumuturi fără termen (împrumutul fără termen de rambursare, statul se obligă să platească anual dobânda)

• după forma pe care o îmbracă:

a) împrumuturi cu dobândă (sunt remunerate cu o sumă fixă)

b) împrumuturi cu dobândă şi câştig (sunt remunerate cu o dobândă stabilită, la care se adaugă un câştig în situaţia tragerilor la sorţi câştigătoare)

• după locul de plasare a împrumuturilor :

a) împrumuturi interne

b) împrumuturi externe.