Evoluția istorică a firmelor multinaționale din industria petrolului

1. Istoria petrolului

Petrolul sau ţiţeiul – in mod justificat numit si “aurul negru“, pentru calităţile sale ca şi pentru avantajele ce rezultă din prelucrarea lui – s-a numărat printr-o “continuitate remarcabilă” în ce priveşte utilizarea lui în cursul istoriei, “apărând pretutindeni, universal şi multiplu, etern şi misterios”. Neîndoielnic, petrolul nu a fost dintotdeauna la fel de râvnit şi apreciat, ci de-abia în ultimii 100 de ani, s-a impus ca un produs extrem de căutat, ca un element al solului indispensabil bunei desfăşurări a vieţii economice moderne şi ca un important factor al politicii internaţionale, promovând, în consecinţă dese şi internaţionale conflicte diplomatice, economice şi chiar militare.

Pe plan mondial adevărata problemă a petrolului s-a ivit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului nostru adică atunci când s-a trecut la utilizarea pe scară tot mai largă a derivatelor obţinute din “aurul negru”.

În decursul a numai câteva decenii, petrolul a devenit unul din elementele fundamentale ale vieţii economice moderne. El este după expresia fericită a unuia dintre specialiştii domeniului – “sângele economiei”. Potrivit opiniei lui Cesar Alimenti, petrolul constituie, în epoca contemporană “Meniu de boltă”, pentru industrie, transport şi prima condiţie pentru apărarea naţională a statelor.

Petrolul, consemna Eduard Ward, în 1960 – a devenit “universal şi internaţional”. Toate ţările au început să-l caute frenetic în solul lor, căci el aduce independenţă economică şi bogăţie.

Petrolul a reţinut – începând din jurul anului 1900 – tot mai mult atenţia statelor producătoare sau neproducătoare ale preţiosului combustibil şi unele şi celelalte s-au arătat preocupate să-şi asigure cantităţile necesare unei bune desfăşurări a vieţii lor economice, în primul rând, pentru statele producătoare, problema nu prezenta dificultăţi, iar unele dintre ele (SUA îndeosebi) s-au folosit de avantajul posedării unor bogate rezerve de ţiţei pentru s-şi extinde dominaţia economică şi în consecinţă, politică în diverse zone de pe glob.

Într-un secol petrolul a devenit prima industrie a lumii.

Însă, ceea ce a pecetluit dominația totală a petrolului, a fost motorul cu combustie internă pe bază de benzină. Deși primii fabricanți de automobile experimentaseră cu motoarele cu aburi și cu cele electrice, până în 1903, moment în care Henry Ford a prezentat lumii modelul său A, motorul pe bază de benzină își demonstrase deja puterea și raza de acțiune sporite.

Cum cererea mondială de petrol a crescut- de la doar 500000 de barili pe zi în 1900, la 1,25 milioane de barili pe zi, în 1915, și patru milioane în 1929 - companiile petroliere trebuiau să caute resurse la distanțe din ce în ce mai mari. British Petroleum a reușit să-1 escrocheze pe șahul Persiei determinându-1 să accepte o înțelegere privind exploatarea unor zăcăminte uriașe aflate în sudul Iranului, în vreme ce Royal Dutch-Shell a descoperit niște câmpuri și mai mari în învecinatul Irak. (în mod paradoxal, geologii au considerat că Arabia Saudită nu promite să aibă cine știe ce resurse de petrol, așa că nici măcar nu merită prospectată).

În tot acest timp, uriașele descoperiri făcute în Texas, Louisiana, Oklahoma și California garantau că SUA aveau să rămână în continuare cel dintâi producător al lumii.

Dupa război, sectorul petrolier era acum mai sofisticat, cu mai multe câmpuri, conducte, petroliere, terminale și cu o capacitate de rafinare sporită. Cercetările companiilor petroliere au condus la descoperirea unui număr foarte mare de produse pe bază de petrol, de la mase plastice la cauciuc sintetic, care au contribuit și ele la creșterea cererii de petrol.

Între 1945 și 1960, pe măsură ce economiile răvășite de război ale Europei și Asiei erau readuse la viață, consumul mondial de petrol a crescut vertiginos, de la șase milioane de barili pe zi, la douăzeci și unu de milioane de barili. Și deși unele capacități de producție fuseseră naționalizate (petro¬lul din Mexic și din URSS era controlat de stat), partea leului din producția mondială intra în buzunarele unui foarte mic număr de companii - Exxon, British Petroleum, Shell, Texaco, Chevron, Gulf și Mobil - „marii" jucători, alături de câteva zeci de organizații mai mici care, oarecum sfidător, se autointitulau „independente".

2.O istorie a marilor companii

Mare parte din secolul XX, afacerile cu petrol reprezentaseră o întreprindere fără prea multe complicaţii, cel puţin în comparaţie cu alte afaceri răspândite pe suprafaţa globului. Industria era dominată de o mână de mari companii integrate - „majorii" - care controlau întregul lanţ de producţie, de la sondă, până la pompa de benzină. Profiturile considerabile ale industriei proveneau, în mare parte, din rafinarea şi vânzarea păcurii, a motorinei, dar mai ales a benzinei. De fapt, tot modelul de afaceri al industriei petroliere - de la tipul de ţiţei căutat şi tipul de rafinării construite, până la accentul pre¬dominant pus pe vânzarea cu amănuntul - era construit în jurul pompei de benzină. Iar elementul care-i asigura profitabilitatea era controlul pe care acest model îl oferea asupra celei mai critice varia¬ble: oferta. Când cererea creştea, companiile măreau pur şi simplu ritmul de producţie, punând repede mâna pe potenţialele profituri.

Acest model a dispărut. Apariţia OPEC-ului în anii ‘70, a dezintegrat practic companiile „majore", tăindu-le legătura cu cea mai mare parte a surselor lor de aprovizionare şi reducându-le producţia la mai puţin de o treime din nivelurile de dinaintea apariţiei sale. Pentru a da un singur exemplu, în 1972, înainte de naţionalizările efectuate de OPEC, Exxon şi Mobil se puteau mândri cu o producţie combinată de 7,3 milioane de barili pe zi; astăzi, Exxon¬Mobil, cel mai mare dintre mari, produce mai puţin de 4,2 milioane de barili pe zi, echivalentul a mai puţin de jumătate din producţia companiei saudite Aramco.

Una dintre consecinţele acestei dezintegrări a fost faptul că marile companii au fost obligate să cumpere mai mult din ţiţeiul lor brut de pe piaţa liberă, de regulă, la nişte preţuri mai mari, sau să meargă să-1 caute în alte locuri, o căutare care a crescut, în general, costurile de producţie. Iar asta a mers pentru o vreme: companiile petroliere au pasat, pur şi simplu, costurile mai ridicate către consumatori, continuând să scoată profituri fabuloase - atât de mari, încât au început să investească în afaceri fără legatură cu petrolul, cum ar fi calculatoarele sau finanţele.

Cu toate acestea, în anii '80 şi-au făcut apariţia două noi tendinţe. Prima: procesului de producţie- cum sunt numite rafinarea şi punerea pe piaţă - a fost invadat de o cohortă de jucatori din afară. Companiile de stat din Arabia Saudită, Venezuela şi din alte locuri din lume, au început să-şi rafineze propriul ţiţei şi să-1 vândă la propriile benzinării şi magazine din Statele Unite şi Europa, ocolind practic marile companii şi furându-le ceva din extrem de profitabila cotă din piaţa cu amănuntul. Cea de-a doua: excedentul de pe piaţă, din anii '80, a crescut preţurile petrolului, iar acestea nu au afectat doar profiturile marilor companii, ci au determinat şi scăderea preţului acţiunilor. Acest lucru a stârnit, la rândul său, o adevarata frenezie a fuziunilor şi a achiziţiilor, care a obligat industria să schimbe modul de a face afaceri.