Influența gradului de finalizare a restructurării asupra crizei din România

Trecerea României la economia de piaţă reprezintă o condiţie principală pentru asigurarea bunăstării generale.

Obiectivul principal al perioadei de tranziţie la economia de piaţă în ţara noastră l-a constituit statul social de drept. Economia socială de piaţă trebuia să fie situată în centrul concepţiei de reformă.

„Restructurarea întreprinderilor implica deseori costuri care pot şi extern ridicate, nu numai pentru muncitorii în chestiune dar şi pentru economia locală sau regională. Menţinerea unei coeziuni sociale, care este o caracteristică distinctă a modelului social european solicita introducerea unor politici de acompaniere care sunt menite să reducă costurile la minim şi să promoveze căutarea de surse alternative de locuri de muncă şi venit. Este esenţial să se asigure o bună conducere a restructurării pentru a satisface cerinţele atât în plan economic cât şi social.”

(Comunicarea Comisiei Europene privind restructuarea şi ocuparea, Bruxelle 31.03.2005)

Restructurarea este un subiect de actualitate, deşi în viziunea multor reprezentanţi politici sau sociali, restructurarea s-a încheiat.

Prin restructurare se presupune implementarea unor schimbări în sistemul întreprinderilor, în scopul unor adaptări mai bune la cerinţele pieţei.

Criza financiară actuală a produs un cutremur, din acest motiv a fost necesară intervenţia guvernelor pentru salvarea băncilor. Totuşi criză a fost considerată folositoare pentru economie, deoarece insolventele apărute nu au fost decât începutul pentru mari schimbări în economie.

Restructurarea nu este o catastrofă, de aceea multe companii ar trebui să o aplice, aducând anumite beneficii.În momentul în care compania este stabilizata, restructurarea trebuie continuată.

În elaborarea acestui proiect vom continua cu restructurările asupra României, problemele aduse de tranziţie şi arieratele.

Ce probleme a adus tranziţia?

Cât durează tranziţia postcomunistă?

În realitate este vorba de o schimbare declanşată la un moment dat şi efectivizată la un alt moment, aflat la o distanţă mai mare sau mai mică de timp. În experienţa tranziţiei nu s-a avut în atenţie problema duratei. În timpul disputelor privind repeziciunea transformărilor, s-a uitat să se caute limitele temporale ale proceselor.

Problema duratei se reduce la altă problemă: identificarea stadiului evoluţiei in care apare masa critică a acumulării efectelor funcţionale specific noului sistem. Această perspectivă impune o analiză exactă, o metodologie elaborată de depistare a momentului atingerii masei critice.

Cele mai importante eforturi s-au depus atunci când s-a ridicat problema inţelegerii a ceea ce este economia funcţională de piaţă, ca stadiu al atingerii masei critice în procesele transformaţionale ale reformei. Reperele conceptuale ale economiei funcţionale de piaţă au fost cele care au tras primul mare semnal al efectivizării tranziţiei postcomuniste.

Economia funcţională de piaţă s-a judecat în condiţiile unei predictibilităţi a împlinirii liberalizării prin liberalizarea contului de capital, ale consolidării stabilităţii prin aceea că s-a reuşit gestionarea dezechilibrelor şi aducerea lor la standardele de conformare cu “patern”-ul sau având în vedere faptul că proprietatea privată are deja o contribuţie majoritare la realizarea indicatorilor sintetici ai dezvoltării economice.

Problema duratei tranziţiei a fost şi cea raportată la aşteptările populaţiei. Timpul a devenit o variabilă esenţială a modelelor de creştere, mai ales în variantele creşterii de recuperare şi de “catching-up”. Timpul efectivizarii unui proces, mai ales transformaţional, este nu doar o problemă interesantă, ci mai ales una esenţială. Limitarea proceselor transformaţionale în timp este dată de aşteptările sociale în privinţa rezultatelor. Legitimitatea procesului transformaţional se judecă în funcţie de timpul care dă satisfacţie proceselor aşteptărilor sociale.

Durata de două decenii a proiectului tranziţiei postcomuniste pare să fie o apreciere conforma cu evoluţiile. În legătură cu durata efectivizarii tranziţiei se ridică un aspect foarte important, cel al trecerii probei absolute a legitimităţii tramsformarilor prin manifestarea trăiniciei aderentei sociale la schimbare.

Durata tranziţiei este şi o chestiune psihologică a maselor. Aceasta capătă consistenţa unei teme ale cărei soluţii nu pot fi date prin calcul matematic, dar pot fi aproximate din perspectiva economică, socială, politica, culturală.

Timpul tranziţiei reprezintă în fond o abstracţiune ale cărei limite sunt rezultatul unei convenţii, cel mai adesea politice.

Au fost 9 procese transformaţionale care s-au produs în timpi diferiţi. Timpul în care se produce liberalizarea nu coincide cu timpul necesar restructurării societăţii specifice esenţei modelului de economie de piaţă de tip capitalist. Nu putem, în esenţă, să vorbim de o durată omogenă a tranziţiei decât că sugestie generală, pur şi simplu cu valoare orientativă.