Monedă și credit

3.4 Instrumentele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare se suprapun în mare parte cu cele ale politicii fiscale în masura în care ambele reprezinta instrumente de stabilizare macroeconomica. O alta posibilitate pe care o are politica monetara pentru îmbunatatirea circulatiei monetare este constrângerea bugetului si anume, posibilitatea acestuia de a se finanta din împrumuturi.

Datoria, adica deficitul bugetar poate fi monetizat (de exemplu: emisiunea monetara si stabilizarea ratei dobânzii).

In general, într-o economie de piata dezvoltata, politica monetara nu impune legi prin care sa creasca sau sa reduca cererea globala.

Exista doua tipuri de instrumente ale politicii monetare:

1) Generale si indirecte; si

2) Specifice si directe

Primele sunt utilizate în majoritatea economiilor contemporane si actioneaza asupra mecanismelor monetare fara a le bloca functionarea. Astfel, manevrarea taxei de rescont, politica de open market si politica rezervelor obligatorii sunt instrumente generale de interventie; ele se bazeaza fiecare pe o anumita logica, inerenta unui anumit mecanism economico – monetar: creditul si forma sa istorica – scontul (în cazul rescontului), piata financiara (în cazul politicii de open market), creatia monetara (în cazul politicii rezervelor obligatorii). În ipoteza ca autoritatile intervin cu ajutorul instrumentelor amintite, ele adopta logica respectiva, însa modifica anumite elemente ale mecanismului, lasând totusi sistemul economic în ansamblul sau sa reactioneze la modificarea pe care au provocat-o în mod intentionat. Instrumentele indirecte sunt compatibile, deci, cu legile pietei, mai precis cu independenta bancilor comerciale fata de banca centrala.

A doua categorie de instrumente sunt utilizate numai în anumite tari si perioade si actioneaza nemijlocit asupra situatiei financiare a bancilor comerciale, impunându-le o anumita conduita. Astfel, selectivitatea (dirijarea) si rationalizarea (plafonarea) creditelor sunt procedee coercitive, care transforma bancile comerciale în simplii distribuitori de credite, în proportii stabilite pe cale administrativa, catre sectoarele si ramurile economice desemnate de puterea de stat. În tarile occidentale, dirijarea creditelor dateaza din anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial, iar plafonarea creditelor a fost introdusa în anii '70. În România comunista, aceste procedee au fost instituite, într-o forma specifica economiei planificate, în anii '50, la scurt timp dupa nationalizarea principalelor mijloace de productie. Combinate cu planificarea generala a economiei, dirijarea si limitarea prin plan a creditelor - realizate cu ajutorul unui instrument de planificare specific ("planul de credite al economiei") - au dus la transformarea bancilor "specializate" în simple verigi ale birocratiei statale, lipsite de orice preocupare fata de criteriul profitului. În pofida reformei sistemului bancar din anul 1991, aceasta situatie s-a mentinut pâna la începutul anului 1997, când Banca Nationala a renuntat la ultima forma de dirijare a creditelor, realizata prin asa-numitele "credite structurale".

La ora actuala, evolutia generala a politicii monetare se caracterizeaza prin revenirea la instrumentele indirecte, îndeosebi la cele care se bazeaza pe mecanismele pietelor de capitaluri si, deci, pe actiunea ratei dobânzii.

3.4.1 Politica taxei de rescont

Taxa scontului reprezinta dobânda uzuala pentru creditele acordate de catre banca de emisiune în cadrul operatiunilor de rescontare.

Denumirea specifica este data de faptul ca o perioada îndelungata principala forma de acordare a creditului de catre banca de emisiune era rescontarea bazata pe operatiunile de scont. Astazi operatiunile de creditare ale bancii de emisiune s-au diversificat si au alte structuri, dar banca de emisiune continua sa îndeplineasca în economie rolul de izvor al creditului, legata de functia sa principala de emisiune.

Politica taxei de rescont se bazeaza pe o modalitate de refinantare rescontul - si pe rata dobânzii aferenta acestei refinantari -- taxa de rescont oficiala a bancii centrale.

3.4.1.1 Tehnica rescontului

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achizitie ferma, cu plata imediata, a unor creante, în termen, prezentate de bancile comerciale. Un regim similar au si pensiunile, respectiv achizitiile însotite de angajamentul de rascumparare la un anumit termen a creantelor de catre banca prezentatoare.

Rescontul este o tehnica de refinantare, care pune în legatura directa bancile comerciale cu banca centrala, fara a se recurge pentru aceasta la piata monetara. Astfel, prin rescont, bancile comerciale împrumuta direct lichiditati de la banca centrala, careia îi cedeaza în schimb titlurile private (trate, bilete la ordin) pe care le detin în portofoliul lor si pe care le-au obtinut prin operatiuni de scont efectuate anterior cu clientii lor (de unde si denumirea de "rescont"). Titlurile respective reprezinta, asadar, credite cu dobânda pietei (taxa de scont), acordate de bancile comerciale economici. Rata dobânzii la care banca comerciala, care a acordat deja credite economiei, se refinanteaza (taxa de rescont), este stabilita cu anticipatie si în mod unilateral de catre banca centrala, care devine, prin rescontarea titlurilor, finantatorul final a1 creditelor respective.

În trecut, rescontul a constituit principala cale de refinantare a bancilor comerciale. În prezent, ponderea acestei forme de refinantare nu depaseste, în tarile dezvoltate, cca. 2%-3%. Explicatia reducerii importantei rescontului si înlocuirii sale treptate cu operatiunile efectuate de banca centrala pe piata monetara (open market) se explica prin modificarea în epoca postbelica a rolului bancii centrale. Daca, în trecut, banca centrala a fost în principal o "banca a bancilor", însarcinata cu alimentarea cu lichiditati a bancilor comerciale, în prezent, ea a devenit în primul rând "autoritatea monetara" a tarii respective, adica un for însarcinat cu conceperea si aplicarea politicii monetare. Or, banca centrala nu poate îndeplini corect rolul de "autoritate monetara" decât în masura în care controleaza propria sa productie de moneda (primara). Pentru aceasta, în majoritatea tarilor, ea trebuie sa reziste presiunilor Trezoreriei publice, care încearca sa-si finanteze datoria prin emisiune de moneda. De asemenea, în tarile în care rescontul se mentine si are o oarecare pondere, banca centrala trebuie sa faca fata cerintei de a se prezenta la rescont a bancilor comerciale.

În România, titlurile private se folosesc înca pe scara redusa, iar ca urmare procedura scontului si a rescontului este practic inexistenta. În aceste conditii, o modalitate de refinantare a bancilor comerciale cu functii asemanatoare a fost în ultimii ani "creditele structurale", care au reprezentat totodata principala cale de dirijare a creditelor spre ramurile considerate prioritare de catre autoritatile publice: agricultura (de stat), importul si productia de combustibili etc. Aceasta forma de refinantare a bancilor comerciale a fost desfiintata de catre Banca Nationala în anul 1997.

3.4.1.2 Taxa de rescont si politica taxei de rescont

În calitatea sa de rata a dobânzii oficiala a bancii centrale, taxa de rescont este o rata a dobânzii directoare în economie.

Astfel, ca rata a dobânzii oficiala, taxa de rescont protejeaza bancile comerciale împotriva fluctuatiilor valorii titlurilor pe care le detin în portofoliu, asigurând, pentru portofoliul respectiv, un profit cunoscut cu anticipatie. Într-adevar, faptul ca o banca comerciala poseda în permanenta un anumit portofoliu de titluri private rescontabile este suficient pentru ca banca respectiva sa aiba o sursa de refinantare cu un cost bine definit.

În consecinta, cresterea taxei de rescont devine un instrument de politica monetara eficace, deoarece determina, pe de o parte, devalorizarea ansamblului portofoliului de titluri private al bancilor comerciale, iar pe de alta parte, refinantarea în conditii mai putin avantajoase a titlurilor vechi detinute în portofoliu.