Politică de creditare a băncilor comerciale

CAPITOLUL 1

CREDITUL

1.Definirea, elementele creditului

1.1 Definirea creditului

”Termenul de credit, abordat semantic are numeroase sensuri economice, fiind utilizat, deopotrivă, în activitatea, bancară, în contabilitate, cât şi în relaţiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea mai largă utilizare a creditului aparţine însă domeniului financiar, bancar şi comercial.

Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente, contra unei valori monetare viitoare. Deci, creditul este o relaţie bănească ce apare în legatură cu acordarea de împrumuturi unor persoane juridice sau fizice, care urmează a se rambursa ulterior la scadenţă.

Caracterizând specificul creditului, Virgil Madgearu scria că “prin credit se înţelege schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare, valorificarea unei obligaţii viitoare pentru o afacere prezentă.Deci,creditul este o afacere în care prestaţiunea şi contraprestaţiunea sunt separate în timp”. Creditul reprezintă tranzacţia dintre o persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane, numită debitor, un împrumut în bani în general cu o dobandă stabilită în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau de reputaţia debitorului. Etimologic, cuvantul „credit” îşi are originea în limba latină „creditum-creditare”, care înseamnă „a crede” sau „a avea încredere”, fapt ce scoate la iveală un element de ordin psihologic: încrederea, care presupune existenţa unei anumite culturi sociale, a unei „psihologii colective”, care diferă însă în timp şi de la o colectivitate la alta.

Operaţiunea de acordare a creditului exprimă o conexiune directă între producător şi consumator, între producător şi consumator, între ofertă şi cerere şi între cei doi agenţi economici reprezentativi ai economiei: furnizorul şi beneficiarul, această relaţie dintre cei doi parteneri definind întrega relaţie a procesului de creditare.

Sub un alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia nu-i poate face faţă moneda lichidă, din această perspectivă, creditul reprezintă o pârghie a desfăşurării oricărui proces economic. La nivelul enunţului economic, se constată că, pe lângă capitalul propriu, acesta contractează si împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Lărgirea şi modernizarea producţiei spre care tinde orice manager, crearea conditiilor pentru a rezista concurenţei şi, nu în ultimul rând,obţinerea unui profit care să-i asigure desfăşurarea normală a activităţii sunt de neconceput fără existenţa creditului.”

”Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:

• creditul ca încredere;

• creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;

• creditul ca formă a relaţiilor de schimb.

Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintele latine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.

Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumite bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”.

Unei asemenea abordări a creditului, îi sunt aduse contraargumente dintre care cel mai puternic, acela potrivit căruia creditul nu este o formă a schimbului, nici din punct de vedere al scopului şi nici al conţinutului material al valorii.

Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al transferului din economie.

Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi corelarea acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:

Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părti din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.”

”S-au elaborat o serie de teorii privind creditul, printre acestea amintim:

a. - teoria naturalistă a creditului;

b. - teoria expansionistă a creditului;

c. - teoria creditului reglementat.

a. - Teoria naturalistă a creditului - prezintă urmatoarele caracteristici:

1. - consideră creditul ca fiind doar un mijloc de transmitere a banilor de la un posesor la altul;

2. - a apărut în condiţii istorice specifice legate de primele faze ale dezvoltării economiei capitaliste.

Printre fondatorii acestei teorii se numără Adam Smith şi David Ricardo; această teorie este reluată şi in zilele noastre.