Participarea Administrației Publice la Funcția Guvernamentală

Conform “Legii privind Administraţia publică locală”- administraţia publică este forma de organizare şi executare nemijlocită a puterii executive a statului, factor esenţial de care depinde în mare parte exercitarea rolului statului în organizarea şi conducerea societăţii.

Organul administraţiei publice este aceea structură organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi acţionează, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului.

Procedând la organizarea administraţiei publice prin Constituţie şi legi, statul stabileşte, pe de o parte, organizarea administrativă a teritoriului, iar pe de altă parte, determină funcţiile autorităţilor publice în aceste unităţi administrativ-teritoriale.

Administraţia publică centrală, conform art.1 din Legea privind Administraţia publică locală, este totalitatea autorităţilor de specialitate ale administraţiei publice pentru satisfacerea, sub conducerea Guvernului, a intereselor generale ale societăţii la nivelul întregii ţări.

În cadrul administraţiei statului, îndeplinirea sarcinilor de interes general este reprezentată între administraţia publică centrală şi cea locală din unităţile administrativ-teritoriale, cărora le revine sarcina de a administra interesele locale. Astfel, pe de o parte, există administraţia statului înfaptuită de administraţia publică centrală de specialitate sub autoritatea guvernului, ale cărui organe se ramifică pe ansamblul teritoriului statal, iar pe de alta parte, administaţia publică locală, sub autoritatea şi gestiunea unor entităţi locale având diverse denumiri: departamente, provincii, judeţe, regiuni, municipii, oraşe, comune şi altele.

Centralizarea administrativă

Centralizarea presupune dependenţa exclusivă a organelor locale faţă de cele centrale. În plan organizatoric, centralizarea înseamnă subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale. În plan funcţional, centralizarea înseamna emiterea actului de decizie de către autoritătile centrale şi executarea lui către cele locale.

Centralizarea are o serie de avantaje, precum: existenţa unui singur organ de conducere asigură unitatea în luarea şi executarea deciziilor, se înlătură suprapunerile, controlul se poate realiza mai uşor, servicile publice se reduc numeric, astfel încât se realizează economii etc.

Însă există şi o serie de dezavantaje, cum ar fi: interesele locale nu pot fi cunoscute de la centru şi deci nu pot fi satisfacute, întârzierea în rezolvarea unor necesităţi imediate, birocraţia, rutina îşi gasesc câmp de aplicare, iar faptul că funcţionarii sunt numiţi de la centru lipseşte cetăţenii de posibilitatea controlului şi de a-şi spune părerea cu privire la activitatea acestora.

În Romania, regimul de centralizare administrativă decurge din caracterul unitar al statului. Potrivit Constituţiei, atât la nivel central cât şi judeţean există servicii publice organizate pe principiul subordonării ierarhice din treaptă, care se realizează puterea executivă. Guvernului i se subordonează direct ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei centrale, precum şi prefecţii, iar ministerelor şi celorlalte oragane de specialitate ale administraţiei centrale li se subordonează nemijlocit serviciile lor care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale. Conducatorii acestor servicii se subordonează pe plan orizontal, la nivel de judeţ şi prefecţilor, ca reprezentanţi ai Guvernului.

Din dispozitiile constitutionale rezulta regimul de centralizare administrativa din Romania, dar numai in segmentul care se refera la realizarea puterii executive a statului nicidecum in administratia publica, in totalitatea ei.

Administraţia publică se realizează în cea mai mare parte a ei în teritoriu, deoarece, de regulă, autorităţile centrale nu pot rezolva singure şi în mod exclusiv acele sarcini executive ce revin în mod specific nivelului local de abordare.