Politici UE

Introducere

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc.

Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere (pentru perioada 2000-2006, suma aferentă reprezintă aproximativ o treime din bugetul UE ).

De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.

În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE.

Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în care acesta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi socială, extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă. Astfel, coeziunea economică şi socială nu numai că este prezentă la nivelul obiectivelor fondurilor structurale, dar importanţa sa este reflectată prin crearea unui fond omonim (Fondul de coeziune) ce sprijină grăbirea procesului de convergenţă şi atingere a nivelelor medii de dezvoltare ale UE, a patru State Membre mai puţin dezvoltate: Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Principiul subsidiarităţii - care reprezintă gradul crescut de implicare a Statelor Membre în dezvoltarea şi implementarea politicilor comunitare - este prezent şi la nivelul altor politici.

În contextul de faţă, acest principiu are aplicabilitate în negocierea finanţării din fondurile de solidaritate de către fiecare stat în parte (în funcţie de priorităţile naţionale şi regionale) precum şi în responsabilitatea ce revine acestora din urmă în implementarea, monitorizarea şi evaluarea programelor stabilite de comun acord.

Strategia dezvoltării durabile este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în această direcţie. Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa internă a obiectivelor comunitare.

Acceptând ideea că orice comunitate (locală) se configurează şi spaţial, că printr-o structură spaţio-temporală să-şi poată păstra caracteristicile definitorii, avem explicaţia faptului de ce, începând cu anii ΄60 ai secolului trecut, regionalismul/regionalizarea a devenit o temă disputată şi abordată de către o serie de discipline(regionalismul ca temă prioritară a dezbaterilor politice, poate fi considerat un fel de barometru politic).

Spaţiul post-totalitar prezintă, cum se întâmplă în foarte multe împrejurări şi cazuri legate de tranziţia pe care o parcurge, simptome acute privind abordarea temei, în primul rând datorită încărcăturii istorice pe care conceptul regionalist o are de integrat în cele mai diverse interpretări (actualmente lumea globalizată).

Abordarea politică poate avea în subsidiar latura ideologică şi, în continuarea acesteia, cea cultural-tradiţională, adică cea identitară. Abordarea administrativă ne conduce spre cea juridico-legislativă cu aspecte ce vizează şi o istorie locală a instituţiilor publice.

Abordarea economică nu poate eluda şi nu poate fi desprinsă de analiza unor aspecte sociale, de la cele demografice până la cele ale reţelelor de comunicare. Aceste abordări ce-şi propun respectarea anumitor limite disciplinare, pot şi trebuie completate cu cele datorate anumitor procese generale ale prezentului : unificarea şi integrarea europeană, problemele fundamentalismului şi ale unor religii de stat sau, nu în ultimul rând, de fenomenele legate de sărăcie şi de migraţionismul economic.

În aceste condiţii, ne place sau nu ne place, statul trebuie să intervină cu resurse financiare însemnate pentru combaterea sărăciei şi reducerea dezechilibrelor, cu măsuri concrete împotriva injustiţiei şi polarizării între bogaţi şi săraci care s-a accentuat şi în România.

Reducerea decalajelor, dezvoltarea armonioasă presupun, în principal, programe noi, surse financiare suplimentare şi oameni noi pentru implementarea programelor de dezvoltare regională.

În acest sens o politică regională ancorată în realitatea românească cu instituţii noi şi sănătoase, poate aduce un suflu nou pe linia convergenţei noastre către Uniunea Europeană. Devine imperativă operaţionalizarea unor elemente legate de unitate/diversitate, trenduri economice şi caracteristici geografico – spaţiale, care, fiecare în parte şi toate la un loc, (re)dau complexitatea regionalismului.

Regionalismul devine, într-o serie de ţări din zonă, o piatră de încercare atât sub aspect teoretic cât şi practic, dar nu din cauza complexităţii evocate. Regionalismul scoate la iveală din zona gri a conştiinţei cotidiene, uneori cu un contur destul de puternic, momente şi procese cultural-identitare, cu o încărcătură emoţională extraordinară, din care motiv o serie de dezbateri pe această temă se sting înainte de a se configura.

Politica regională poate fi apreciată şi din perspectiva utilizării de către autorităţile publice centrale şi locale, a resurselor de care dispun; combinaţii de instrumente de politică economică şi financiară în scopul stimulării investiţiilor, creării de noi locuri de muncă şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, într-o regiune/teritoriu anume.