Procesul de Integrare în Africa

1. PROCESUL DE INTEGRARE ÎN AFRICA

Acest capitol tratează rezultatele schemelor de integrare regională din Africa Subsahariană (SSA). În Africa, regionalismul a avut dintotdeauna o motivaţie politică puternică. „Pan-Africanismul, ca expresie a coerenţei şi identităţii continenale, distinge integrarea regională din Africa de cea din alte regiuni din lumea în dezvoltare” (McCarthy, 1995, p.14). De asemenea, argumentele eonomice pentru cooperare regională sunt deosebit de puternice având în vedere marimea mică din punct de vedere economic a mai multor ţări din SSA. În plus, majoritatea ţărilor africane sunt foarte dependente de agricultură şi suferă din cauza nivelurilor de nesiguranţă a hranei. În aceste circumstanţe, ar fi de aşteptat ca schemele de integrare regională africană să se concentreze mai mult asupra exploatării oricăror sinergii existente pentru a susţine siguranţa hranei. Efectiv, în ciuda forţei acestor argumente, toate încercările de integrare regională din SSA de până acum au eşuat. În acest capitol vom discuta despre motivele lipsei de succes din trecut şi dacă în momenul de faţă noile iniţiative regionaliste se adresează acestor probleme.

1.1. Perspectiva asupra regionalismului in Africa

Încă de la mijlocul anilor 1960, Comisia Economică pentru Africa (Economic Commission for Africa - ECA) a devenit campioana integrării regionale sugerând, în scopul dezvoltării, împărţirea Africii în regiuni. Aranjamentele de integrare curente pot fi împărţite în două grupuri mari: cele create conform Planului de Actiune Lagos (LPA), adoptat în aprilie 1980, şi cele existau deja sau care s-au creat în afara LPA (tabel nr. 4).

Planul Lagos, susţinut de ECA, prevedea trei acorduri regionale cu scopul de a crea în trei dintre sub-regiunile SSA acorduri de integrare separate dar convergente În Africa de Vest exista înainte de LPA Comunitatea Economică a Statelor Vest Africane (ECOWAS). Pentru a acoperi statele din estul şi sudul Africii s-a creat, în 1981, o zonă de comerţ preferenţial care, în cele din urmă, a fost înlocuită în 1993 de Piaţa Comună a Africii de Est şi de Sud (COMESA). În 1983 s-a aprobat pentru Africa centrală Comunitatea Economică a Statelor Central Africane (ECCAS), dar nu a fost ratificată în totalitate. Împreună cu Uniunea Arab-Maghrebă (AMU) din Nordul Africii, se aştepta ca aceste acorduri să ducă la crearea unei pieţe comune africane până în 2025. În 1991, planul Lagos a fost urmat de Acordul Abuja, care reafirma intenţia creării unei economii africane integrate.

Tratatul de la Abuja, prevede ca în 34 de ani să se realizeze Comunitatea Economică Africană. Acest deziderat se preconizează a fi posibil de atins prin parcurgerea mai multor etape. Primul stadiu ar trebui să fie cel al eliminării tarifelor între ţările membre ale tuturor grupărilor regionale, punându-se astfel, bazele unei zone de comerţ liber. Ar urma eliminarea barierelor netarifare şi stabilirea unui tarif vamal extern comun, formându-se o uniune vamală. Adâncirea reformelor ar trebui să asigure cele patru libertăţi de mişcare: a bunurilor şi serviciilor, capitalurilor, forţei de muncă şi persoanelor, care să conducă la o piaţă comună. În fine, armonizarea politicilor economice, sociale şi a altor domenii s-ar finaliza într-o uniune economică.

1.2. Motive ale lipsei de succes, din trecut, a grupărilor regionale din Africa

În ciuda numărului lor mare, grupările regionale din SSA nu au fost foarte eficace. Printre motivele acestui fapt menţionăm următoarele:

- Comerţul intra-regional din Africa, ca parte din comerţul exterior total, este mai mic decât în alte regiuni; în 1993 este de doar 8,4%, comparativ cu cel înregistrat în Europa de Vest (69,9%), Asia (49,7%), America de Nord (33%) sau America Latină (19,4%), conform OMC. Însă, dacă s-ar lua în calcul şi comerţul „la negru”, statisticile pentru Africa ar arăta altfel. În plus, comerţul intra-regional a cunoscut o creştere stabilă în ultimii ani.

- Majoritatea statelor Africane au suferit datorită dezechilibrelor macroeconomice, poverii datoriei externe, cursurilor valutare supra-evaluate, lipsei unui sistem fnanciar stabil şi a bazei mici de impozitare. Deoarece majoritatea ţărilor au aplicat, o dată cu câştigarea independenţei, strategii protecţioniste la importul de bunuri substituibile, s-au creat numeroase bariere netrifare în calea comerţului. Astfel, contextul economic a fost nefavorabi extinderii aranjamentelor regionale.

- Schemele de integrare africane sunt orientate către industrializare, ceea ce înseamnă că costurile de participare ale statelor membre sunt, de cele mai multe ori, imediate şi concrete (de genul impozitelor mai mici şi a concurenţei mai mari la import), în timp ce beneficiile economice sunt pe termen lung, nesigure şi, deseori, nu sunt distribuite în mod egal între statele membre.