Protecționismul Netarifar în SUA

1.Protecţionismul. Definiţie şi clasificare.

Protecţionismul este politica economică a unui stat, care urmăreşte protejarea temporară, parţială sau totală a industriei şi a agriculturii indigene prin aplicarea unui regim vamal cu tarife ridicate la mărfurile de import, prin restricţii valutare, etc.

Protecţionismul regrupează ansamblul măsurilor care vizează protecţia pieţei naţionale contra concurenţei străine.

Protecţionismul poate fi tarifar (taxe vamale) sau netarifar (cote,norme). Taxele vamale sunt în general calculate ad valorem, adică în fracţie fixă a preţului mărfurilor.

Statele lumii recurg, în afara taxelor vamale, la un mare număr de instrumente şi măsuri cu caracter netarifar, în scopul protejării pieţelor interne de concurenţă străină. Aceste măsuri, denumite generic bariere netarifare, au cunoscut în ultimele decenii o intensificare învingătoare, atât ca număr, cât şi ca grad de diversitate. Pe măsură ce nivelul taxelor vamale a fost redus de către majoritatea naţiunilor lumii în urma rundelor de negocieri din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, s-au extins barierele netarifare.

Instrumentele netarifare cel mai frecvent utilizate sunt: contingentele de import şi export, subvenţiile, taxele antidumping şi compensatorii, restricţiile voluntare la export şi altele. În general, scopul acestor măsuri este de a restrânge volumul importurilor şi a încuraja producţia naţională, împiedicând accesul mărfurilor din ţările în curs de dezvoltare, îndeosebi de produse prelucrate-textile, încălţăminte etc.

Creşterea popularităţii instrumentelor netarifare este legată de o serie de aspecte ce privesc evoluţia comerţului internaţional începând cu deceniul VII. Această evoluţie a fost caracterizată printr-o atitudine deschisă şi fermă a majorităţii statelor în favoarea reducerii sau eliminării complete a taxelor vamale deoarece :

- sunt mai puţin cunoscute de populaţie;

- psihologic, sunt percepute cu mai puţină ostilitate, dată fiind aversiunea cunoscută a populaţiei pentru orice înseamnă „taxe şi impozite”;

- sunt mai dificili de contracarat de către partenerii comerciali; dacă faţă de o taxă vamală de import exportatorii străini pot totuşi să-şi sporească producţia, acest lucru nu este posibil în cazul contingentului;

- impactul lor asupra importurilor vamale este uneori mai rapid decât în cazul taxelor vamale.

În general, se apreciază ca taxele vamale şi contingentele sunt perfect echivalente doar în condiţii de concurenţă perfectă. În toate celelalte cazuri, predomină neechivalenţa, adică efectele sunt similare, fără a fi identice.

2. Statele Unite ale Americii

Perspectivă generală.

Protecţionismul netarifar practicat în Statele Unite este cel mai „vizibil” dintre regimurile de protecţie ale principalelor ţări avansate. Din acest motiv, frecvenţa recurgerii la bariere netarifare în SUA poate lăsa impresia unui acces mult mai dificil al importurilor pe piaţa americană decât este cazul. Statele Unite sunt, de fapt, al doilea importator mondial, iar dinamica importurilor americane o depaşeşte sensibil pe cea a importurilor europene. Percepţia unui important grad de protecţie netarifară în SUA este mult mai întărită de faptul că instrumentele de protecţie utilizate sunt extrem de transparente, măsuri mai puţin vizibile de protecţie (cum ar fi obstacolele tehnice) sunt mult mai puţin răspândite decât pe alte pieţe, iar sistemul economic american este caracterizat printr-o mare deschidere şi o foarte limitată intervenţie guvernamentală.

Politicilor economice americane le este specific un mare grad de neutralitate, singurele sectoare în care intervenţia guvernamentală este semnificativă şi importantă fiind agricultura şi industria de apărare.

Faptul că instrumentele de politică comercială sunt aproape singurele modalităţi de promovare a unei politici industriale selective nu înseamnă însă că utilizarea lor este subordonată atingerii anumitor obiective majore privind realizarea unei structuri economice americane. Această particularitate a politicii comerciale americane îşi pune amprenta asupra poziţiei adoptate de Statele Unite în relaţiile comerciale cu alte ţări, în sensul insistenţei ca şi alte ţări să practice acelaşi gen de „laissez faire” în formularea propriilor politici comerciale.1

1. Kuttner, Robert; Managed Trade and Economic Sovereignty; 1990; p. 38

Politica comercială americană mai prezintă şi particularitatea că este formalizată într-un singur instrument legislativ consolidat, a cărei sferă de aplicare este extrem de vastă. În general, utilizarea mijloacelor netarifare de protecţie în Statele Unite face obiectul unor prevederi legale detaliate care conduc la răspunsuri automate faţă de solicitările de protecţie adresate de diversele grupuri de interese.

Politica comercială a Statelor Unite în perioada postbelică până către finele anilor ’70 s-a axat pe promovarea cu consecvenţă a regulilor multilaterale aflate la baza GATT: liberalizare comercială, nedescriminare şi predictibilitate a cadrului de desfăşurare a schimburilor. Situaţia nu s-a schimbat decât odată cu înfiinţarea Organizaţiei Mondiale de Comert, ale cărei acte constitutive au făcut, în 1994, obiectul unei ratificări explicite. Principiile de bază ale GATT erau însă în deplină consonanţă cu interesele americane din acea perioadă: ca incontestabil lider economic mondial, Statele Unite aveau numai de câştigat de pe urma unei largi deschideri ale pieţelor care să permită orientarea fluxurilor comerciale în funcţie de raporturile de competitivitate existente. Postura liberală în materie de comerţ a Statelor Unite nu s-a axat pe reducerea unilaterală a propriilor bariere comerciale (cum a fost cazul Marii Britanii), ci a insistat întotdeauna pentru obţinerea unei anumite reciprocităţi din partea partenerilor comerciali.