Reformele Politicii Regionale în Uniunea Europeană

Evoluţia politicii regionale. Reformele politicii regionale în UE.

Criza economică din anii ’70, respectiv concepţia privind uniunea monetară formulată în cadrul planului Werner, sunt elemente care conduc la ideea necesităţii unei politici regionale de sprijin pentru zonele subdezvoltate. Dacă în prima perioadă sprijinul era destinat diminuării unor disparităţi dintre diferitele regiuni în ţările membre, începând cu 1985 se acordă sprijin pentru intervenţii care reduceau diferenţele regionale la nivelul Comunităţii.

Aderarea ţărilor din Mediteraneană (Grecia – 1981, Spania şi Portugalia – 1986) aduce schimbări mari în privinţa politicii regionale, ce se poate motiva cel mai simplu prin evocarea a două cifre: în timp ce prin aderarea celor 3 ţări populaţia Comunităţii Europene (CE) s-a majorat cu 22 %, PNB-ul comun a avut o creştere de 10 %. CE a devenit un teritoriu cu diferenţe serioase privind dezvoltarea economică, regiunile cele mai dezvoltate având un PNB de 3 ori mai mare în comparaţie cu cele slab dezvoltate.

În 1986, prin Actul Unic European se adoptă o nouă reformă structurală a CE, poate cea mai importantă din istoria sa, pentru a răspunde noilor obiective formulate, s-au realizat noi transferuri de competenţe, de la state către comunităţi, pentru o mai mare eficacitate şi menţinerea echilibrului instituţional. Consecinţe, în plan economic, al adoptării Actului sunt demersurile şi programele vizând formarea unei adevărate pieţe interne şi unice plecând de la ideea că eliminarea obstacolelor vamale nu este suficientă, fiind necesară şi a celor nevamale (fizice, tehnice sau fiscale).

Actul Unic plasează coeziunea economică şi socială în rândul priorităţilor CE, în consecinţă politica regională devine politică comunitară. Politica regională funcţionează ca o adevărată politică comunitară: sprijinul UE vine să completeze eforturile ţărilor membre şi în curs de aderare în domeniul regional.

În acest context are loc, în 1988, o reformă privind fondurile structurale şi se instituie, în 1993, Fondul Structural pentru Coeziune, fond destinat prioritar ţărilor mai slab dezvoltate (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania). Tot în 1993, apare un nou fond structural, de data aceasta pentru orientare în domeniul pescuitului.

Astfel, se ajunge la situaţia ca după agricultură (cca. 40 % din sprijinul oferit), pe locul secund în privinţa fondurilor alocate să fie politica regională (cca. 30 %). Creşterea importanţei politicii de coeziune şi de intervenţii structurale – politică regională, în fond – se poate arata prin evoluţia ponderii acestor cheltuieli în bugetul unional: de la 5 % în anii ’70 se ajunge în deceniul următor la 10 %, ca astăzi aceste cheltuieli să se ridice la 30 % din total.

Din Fondul de Dezvoltare Regională se oferă sprijin în următoarele domenii prioritare:

-domeniul I: zone foarte defavorizate – are în vedere acele regiuni apar-ţinând nivelului NUTS II, care dispun de un PIB pe cap de locuitor mai mic decât 75 % din media comunitară; cca. 65 % din sprijinul acordat din acest fond este destinat acestui grup de regiuni;

-domeniul II: regiuni serios afectate de schimbări structurale industriale; se adresează regiunilor de categoria NUTS III, şi are în vedere trei indicatori de bază: rata şomajului (peste media pe CE), şomerii din industrie (peste media din CE) şi un trend descendent al celor angajaţi în industrie; cca. 11 % din fonduri dirijate în acest sector;

-domeniul V / b: regiuni periferice cu o industrie firavă – se referă la regiuni mai mici (NUTS III), cu un venit mediu mic, cu o populaţie în regres sau cu o densitate foarte mică a populaţiei; suma totală a sprijinu-lui acordat constituie cca. 5 % din fond;

-domeniul VI: sprijin pentru ţările care au aderat ultimele (Austria, Finlanda, Suedia); pentru regiuni aparţinând nivelului NUTS II; cu un cuantum de 0,5 % din fondul regional.

Celelalte 3 direcţii prioritare legat de acest fond nu sunt condiţionate de structuri regionale, şi anume:

-domeniul III: reducerea şomajului prelungit, sprijin pentru tineri cu probleme sociale;

-domeniul IV: cursuri pentru sporirea capacităţii de integrare la locul de muncă;

-domeniul V / a: pentru schimbări structurale în agricultură şi pescuit.

Tot din fonduri structurale se oferă sprijin pentru reţeaua de şosele transeuropene şi pentru protecţia mediului.

Pentru a se asigura caracterul regional al sprijinului oferit, politica în domeniu trebuie să respecte următoarele principii:

- sprijinul nu poate viza întregul teritoriu al unui stat;

- pentru obţinerea sprijinului trebuie clar definite teritoriul şi domeniul ce vor beneficia de el;

- nu se acordă sprijin pentru acele unităţi geografice periferice, care nu pot influenţa dezvoltarea întregii zone, din care fac parte;

- intensitatea sprijinului oferit va fi în concordanţă cu gravitatea problemei pentru care este solicitat;

- sprijinul oferit din Fondul de Dezvoltare Regională trebuie să acopere domenii şi probleme incluse în programele de dezvoltare regionale respective.

În plan instituţional, în decursul timpului, s-au format structuri de reprezentare şi decizional-consultative, după cum urmează:

- Congresul Puterilor Locale şi Regionale din cadrul Consiliului Europei,

- Comitetul Regiunilor din cadrul Uniunii Europene,

- Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă,

- Adunarea Regiunilor Europei,