Reglementarea Concurenței în Economie

Concurenţa dintre firme şi efectele acesteia asupra consumatorului sunt posibile doar într-o economie de piaţă, unde statul nu se implică direct în economie, ci doar veghează asupra respectării regulilor pieţei şi a normelor legale şi sociale. În economia de piaţă principalele semnale pe piaţă sunt date de sistemul de preţuri. Rolul statului este de a elabora norme care să asigure o concurenţă loială între agenţii economici de pe piaţă, adică să elaboreze politici care să împiedice practicarea preţurilor de dumping şi/sau a formării de carteluri/trusturi.

În România, concurenţa este reglementată prin Legea nr. 21/1996, Legea Concurenţei, modificată şi actualizată în data de 03.12.2004. „Legea Concurenţei are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor. Dispoziţiile ei se aplică actelor şi faptelor care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei săvârşite de agenţi economici sau asociaţii de agenţi economici - persoane fizice sau juridice.”

Cea mai mare ameninţare o constituie formarea unui monopol, deoarece în acest caz bunăstarea consumatorului are mult de suferit, mai ales în cazul unor bunuri pentru care cererea este inelastică (alimente, combustibili...).

Monopolul reprezintă practic inexistenţa concurenţei pe piaţa unui bun. Oferta pe piaţă este astfel reprezentată de un singur agent economic care are puteri discreţionare privind stabilirea condiţiilor de funcţionare a pieţei unui bun. Un bun exemplu ar fi Apa Nova, operator ce deţine monopolul serviciilor de apă şi canalizare din Bucureşti. Monopolul este exemplu clar de ineficienţă în sens Pareto. Amintim că există 3 condiţii pentru atingerea eficienţei în sens Pareto* (conform Stiglitz & Walsh – “Economie”):

Eficienţa schimbului (bunurile trebuie să fie distribuite între indivizi astfel încât să nu existe un schimb adiţional între ei)

Eficienţa producţiei (economia trebuie să se afle pe curba posibilităţilor de producţie)

Eficienţa gamei de produse (economia trebuie să producă acea gamă de produse care să reflecte preferinţele consumatorilor)

Prima condiţie are o implicaţie importantă: dacă indivizi diferiţi trebuie să plătească preţuri diferite, atunci economia nu va fi eficientă din punct de vedere al schimbului. Diferenţa de preţ va genera o oportunitate de arbitraj. Acesta este un termen des folosit pe pieţele financiare, însă există şi cazuri mai aproape de economia reală. Spre exemplu, în ţările dezvoltate din Vest, datorită concurenţei acerbe dintre firme, preţurile se află la un nivel mai scăzut decât în ţări ca România, unde concurenţa este încă în fazele sale incipiente. Pentru a câştiga, un agent economic poate cumpăra un telefon din Germania şi să îl revândă pe piaţa din România la un preţ superior.

A doua condiţie stipulează ca o economie să funcţioneze conform curbei posibilităţilor de producţie.

Dacă luăm ca exemplu o economie care produce cereale (grain) şi vin (wine) atunci FPP arată ce cantităţi din aceste bunuri pot fi produse. Punctul b este teoretic imposibil în condiţiile utilizării normale a capitalului uman şi tehnic, acesta aflându-se în afara frontierei posibilităţilor de producţie. Punctul a se află sub FPP, este o combinaţie ineficientă pentru că la aceeaşi producţie de vin se poate creşte producţia de cereale fără suprautilizarea capacităţilor de producţie.

A treia condiţie pentru o eficienţă în sens Pareto se referă la combinaţia de bunuri produse care să reflecte cât mai fidel preferinţele indivizilor. Spre exemplu, în condiţiile creşterii continue a preţului barilului de petrol şi, implicit, al preţului benzinei şi motorinei, se va observa în timp că pentru firma Audi devine din ce în ce mai puţin rentabil să producă automobile de teren (modelul Q7) şi că această firmă se va orienta către producţia de automobile care să aibă un consum de carburant mai mic (modelul A4 spre exemplu).

Revenind la eficienţa în sens Pareto, aceasta nu este îndeplinită de o firmă care monopolizează o piaţă. Înainte de 1989, uzinele Dacia produceau modelul 1310 pe scară largă, deşi maşina era chiar şi la acea vreme depăşită din punct de vedere tehnologic. Dar faptul că era singura opţiune de pe piaţă o făcea vandabilă. Consumatorii nu aveau nicio altă alternativă şi deci trebuiau să se supună voinţei ofertantului; majoritatea celor care doreau achiziţionarea unei astfel de maşini trebuiau să aştepte şi 5 ani până să poată să intre în posesia automobilului; alţii, pe de altă parte, au plătit şi nici până astăzi nu au beneficiat de produsul pentru care au plătit.

Există însă printre specialişti un curent de opinie care consideră că monopolul subordonat sectorului public este, în anumite condiţii, o alternativă mai bună decât monopolul privat.

Este cazul monopolului în domenii de interes naţional, precum exploatarea rezervelor de petrol. În acest caz, monopolul poate acţiona în favoarea cetăţenilor din acel stat. În cazul în care o ţară îşi vinde practic dreptul de a exploata resursele naturale de pe teritoriul său, atunci firma care beneficiază de acest drept va vinde locuitorilor ţării respective numai dacă aceştia vor putea să şi plătească preţul produsului oferit, în caz contrar se vor orienta doar către export. Însă şi în cazul monopolului de stat există riscul ca respectiva firmă să se complacă în statutul de asistat şi să nu depună nicio diligenţă în sensul măririi performanţelor sale. Din nou, exemplul firmei Dacia dinainte de anul 1989 ilustrează perfect cele menţionate mai sus.

Alţi specialişti consideră că există şi alte situaţii când monopolul poate fi benefic.