România și perspectivele aderării la Uniunea Economică și Monetară

COMUNITATEA europeana este una din tentativele de realizare a integrarii economice a statelor suverane, fiind necesar sa amintim principalele percepte ale teoriei de integrare. In ceea ce priveste modurile de coordonare a politicilor economice, in special fiscale, implicatiile sunt mai mult sau mai putin puternice.Pentru anumite persoane ( adepti ai politicii non-interventioniste si in special anglo-saxoni), este preferabil ca statul sa-si realizeze propria politica ficala, si ei asteapta ce e mai bun de la aceasta autonomie bugetara pe care doresc sa o croiasca in interiorul comunitatii europene. Dar necoordonarea poate sa antreneze un proces de concurenta fiscala.De aceea, altii se opun acestei metode si prefera coordonarea pe care o considera mai putin riscanta : aceasata, este, de altfel, atitudinea cel mai des adoptata de Comisia de la bruxelles. Se doreste, deci, ca statele sa incheie acorduri referitoare la prelevarile obligatorii. Coordonarea poate sa duca, pe termen lung, la federalism. Aceste trei aspecte (integrarea, concurenta fiscala si armonizarea negociata) vor fi prezentate in ceea ce urmeaza.

Teoria integrarii a fost dezvoltata pe larg chiar din momentul primilor pasi ai comunitatii europene, apoi, recent, a fost refacuta, cand discutiile privind notiunea de subventie s-au reluat o data cu tratatul de la Maastricht. Acest lucru explica faptul ca, desi definitiile integrarii pot aparea ca fiind invechite, ele stau la baza comunitatii europene.

Totodata , trebuie facuta o distinctie intre forma puternica a integrarii si forma sa slaba. Integrarea poate fie sa cerceteze unitatea unui ansamblu, ceea ce reprezinta o forma puternica a integrarii, fie sa nu vizeze decat suprimarea obstacolelor in miscarea bunurilor si serviciilor, a capitalurilor si persoanelor, ceea ce corespunde unei forme mai slabe a integrarii. Aceasta forma slaba de integrare consta in a favoriza dezvoltarea statelor, facilitand schimburile, atat de factori de productie, cat si cele de cunostinte, prin produse de propagare, cu atat mai eficare cu cat un stat sau mai multe joaca rolul de “locomotiva” antrenand in urma sa alti parteneri.Aceasta inseamna, de asemenea, ca schimburile “ au pus in miscare concurenta, iar aceasta a stabilizat economiiile, crescand productivitatea si dinamismul partenerilor.

Erbes (1966) a propus o sinteza a acestor doua forme de integrare considerand ca termenul de integrare trebuie sa se refere sctict la “ operatiile mai mult sau mai putin simultane, dar legate si complementare constand in :

- a stabili si aranja cel mai bine toate relatiile dorite pentru schimburi

- a obtine, in mod progresiv compatibilitatea elementelor componente ansamblului ;

- a face sa convearga din ce in ce mai multe proiecte catre un optim pentru ansamblu “.

El sugereaza sa trecem in mod progresiv dfe la forma usoara a integrarii la cea

puternica, luand drept criterii de reusita a integrarii efectele sale asupra eficientei si a cresterii economice. Acest lucru presupune ca statele au proiecte de apreciere, fara ca aceasta sa impuna o identitate perfecta. De altfel, pentru Machlup (1977) importanta nu este definirea integrarii, ci masurarea gradului sau. Totodata, el subliniaza dificultatea de cuantificare a gradului de integrare. Aceasta depinde de cart de strans sunt relatiile dintre statele din spatiul integrat, bineinteles, dar, de asemenea. Si de relatiile dintre state si restul lumii, precum si dintre un spatiu integrat si celelalte spatii integrate.

In ceea ce priveste impozitele directe, gradul de integrare va avea cea mai mare inluienta asupra impozitarii economiilor, atat penmtru menaje, cat si pentru intreprinderi, si aceasta in functie de mobilitatea lor potentiala.Doar o forma puternica a integrarii poate garanta ca, capitalurile nu se delimiteaza doar din motive fiscale. Alte aspecte ale impozitelor directe nu par sa ceara un grad de integrare atat de mare.

Odata definit gradul de integrare dorit, trebuie indeplinite trei conditii a garanta eficienta si a facilita dezvoltarea economica a spatiului integrat :

1. libertatea de miscare a factorilor este primordiala ( factorul munca pentru impozitul pe venit si factorul capital pentru impozitul pe societati), ceea ce justifica suprimarea obstacolelor referitoare la ele ;

2. acorduril;e intre state trebuie sa fie incheiate intr-o masura globala la nivelul institutiilor de comunitate, si sub forma de maniera bilaterala.Aceasta conditie este foarte puternica in interiorul Uniunii Europrne, din moment ce deciziile in materie de fiscalitate trebuie sa fie votate un unanimitate de statele membre;

3. integrarea cere centralizarea instrumentelor de politica economica, mai ales atunci cand aceste instrumente sunt la originea externalitatilor importante. Daca anumite mijloace trebuie utilizate in comun, ar trebui, totusi, sa se determine gradul de centralizare dorit.

Astfel, Tinbergen (1965) a definit gradul de centralizare ca fiind “ politica care arata un optim de centralizare”, ceea ce nu inseamna o centralizare maxima : optimum de centralizare poate sa rezulte la fel de bine daca guverne independente se consulta inainte de a lua decizii, decat daca ele sunt luate de o autoritate supranationala.

Dupa gradul de centralizare, politicile au mai multe forme : sunt de cooperare (efectele sunt de acelasi fel, dar de o amploare variata in state diferite); antagoniste (efectele sunt opuse intre statul care dirijeaza v iata politica si partenerii sai); neutre ( doar tara care realizeaza politica respectiva suporta consecintele ei ) ; sau mixte (efectele sunt benefice sau defavorabile in functie de statul respectiv).Un nivel ridicat al centralizarii impozitelor directe poate duce, de asemenea, la politici de cooperare, atunci cand sistemele fiscale ale statelor sunt initial apropiate, si la politici antagoniste, atunci cand centraslizarea se efectueaza incepand de la sisteme fiscale puternice diferentiate.

Gradul de integrare se afla, deci, in stransa relatie cu centralizarea politicilor fiscale. Asadar, trebuie urmata analiza punandu-se intrebari asupra gradului de libertate de care dispun statele in ce priveste politicile lor bugetare.

Pentru numerosi economisti uniformitatea bugetara nu este nici rezultatul si nici conditia integrarii. Astfel, pentru Philip (1950), integrarea nu este posibila daca nu exista deficite bugetare ale statelor, si din acest motiv, el se pronunta impotriva alinierii fiscalitatii directe la inceputul perioadei.