Sănătatea publică la nivelul UE

Prezentare generală

O stare bună de sănătate este una dintre principalele preocupări ale cetățenilor europeni. De aceea, Uniunea Europeana (UE) se străduiește să atingă un nivel înalt de protecție a sănătății prin toate politicile și activitățile comunitare, în conformitate cu articolul 168 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Politica UE în domeniul sănătății vizează, în special, să îmbunătățească sănătatea publică, să prevină bolile și amenințările la adresa sănătății (inclusiv cele legate de stilul de viață al cetățenilor europeni), precum și să combată epidemiile prin promovarea cercetării. Acțiunile comunitare vin în completarea politicilor naționale, iar Uniunea încurajează cooperarea între statele membre în domeniul sănătății.

Totuși, definirea politicilor naționale în domeniul sănătății rămâne de competența exclusivă a statelor membre. Prin urmare, acțiunile UE nu includ definirea politicilor în domeniul sănătății și nici organizarea sau furnizarea de servicii de sănătate și îngrijire medicală.

Astfel, politica europeană în domeniul sănătății constă în dezvoltarea unei competențe comune cu statele membre și completarea politicilor naționale. De asemenea, UE și statele membre pot coopera cu țările terțe și cu organizațiile internaționale competente pentru o mai bună protecție a sănătății publice.

Principalele scopuri ale politicilor de sănătate sunt realizarea unui nivel ridicat de sănătate cu realizarea distribuirii echitabilă a serviciilor de asistență medicală. În Uniunea Europeană există o mare diversitate de modele de sisteme sanitare, fiecare cu modul său particular de organizare și finanțare. Ceea ce face dificil să se urmeze un anumit model, adică un sistem sanitar unitar.

Asigurările de sănătate obligatorii precum și asigurările voluntare sunt administrate de Case de Asigurări de Sănătate, organisme autonome ce colectează contribuțiile în funcție de venituri, pentru a le redistribui sub formă de beneficii în momentul utilizării serviciilor medicale, ori de rambursare a cheltuielilor angajate. În concluzie, în aproape toate țările membre ale UE există o insatisfacție legată de modalitățile de finanțare și de furnizare a serviciilor medicale.

Principalele probleme comune care ocupă diverse locuri în ordinea preocupărilor naționale le reprezintă carențele lor în materie de echitate și egalitate la accesul la serviciile medicale, de control asupra cheltuielilor, de utilizare eficientă a resurselor și de control al calității serviciilor medicale. Asupra planului de stabilitate socială, prioritatea constă în garantarea îngrijirilor medicale pentru persoanele în vârstă, mai bine adaptate la nevoile lor, preferată fiind crearea unui echilibru între îngrijirile la domiciliu, îngrijirile comunitare și serviciile spitalicești, îngrijirile preventive constituind o potențială alternativă economică a îngrijirilor medicale bazate pe tehnologii costisitoare.

La ora actuală se pune accent mai mult pe reorientarea sistemelor de sănătate către obiective măsurabile atât în ceea ce privește calitatea îngrijirilor medicale cât și în ceea ce privește satisfacția utilizatorilor.

Asigurarea sănătății este considerată obiectivul principal al sistemului sanitar.

Principalele scopuri sunt realizarea unui nivel ridicat de sănătate și distribuirea echitabilă a serviciilor de asistență medicală. Sistemul sanitar trebuie să corespundă așteptărilor populației, implicând astfel respectul față de cetațean (autonomie și confidențialitate) și orientarea beneficiarului (servicii prompte și calitate a dotărilor). Un alt obiectiv îl reprezintă finanțarea echitabilă, în care cheltuielile să reflecte capacitatea de plată, și nu neaparat riscul de îmbolnăvire. Conform opiniei unor specialiști, sistemele sanitare ale lumii se clasifică potrivit eficienței cu care transformă cheltuielile în sănătate. Se au în vedere aici, în corelație, cheltuielile pentru îngrijirea sănătății, ajustate conform prețurilor locale, cu asigurarea stării de sănătate. Ca factor esențial pentru sănătate, în calcul a fost cuprins și nivelul de educație a populației. Dar acești specialiști nu au reușit să ofere răspunsul la întrebarea în ce măsură un sistem sanitar este mai bun decât altul.

De altfel, în Uniunea Europeană există o mare diversitate de modele de sisteme sanitare, fiecare cu modul său particular de organizare și finanțare. Ceea ce face încă și mai dificil să se urmeze un anumit model, adică un sistem sanitar unitar.

Ca și structură generală, la ora actuală există trei sisteme de finanțare performanțe predominante în Uniunea Europeană. Primul (cunoscut sub numele de modelul Beveridge) se caracterizează prin finanțare publică pe baza impozitelor culese de la contribuabili.

Al doilea sistem (cunoscut sub numele de modelul Bismark) în care finanțarea se realizează prin intermediul asigurării obligatorii ale populației. Al treilea sistem constă în finanțarea privată prin asigurări voluntare.

2. Speranța de viață la naștere, în țările UE

Alături de țările baltice și Bulgaria, România se situează printre țările cu cea mai scăzută speranță de viață la naștere, între țările din UE. Conform Eurostat (2009), în anul 2007, speranța medie de viață în România era de 73,2 ani, mai scăzută fiind în Bulgaria (73 ani) și în Estonia (73,1 ani), Letonia (71,2 ani) și Lituania (70,1 ani). Cea mai ridicată valoare pentru speranța de viață la naștere pentru anul 2007 a fost înregistrată în Italia (81,6 ani), urmată de Suedia (81,1 ani), Spania (81,1 ani) și Olanda (80,4 ani). În anul 2007, speranța de viață în România era mai mică șase ani față de media speranței de viață la naștere a statelor UE27 (Eurostat – database, 2009). În toate statele Uniunii Europene, femeile au o speranță de viață mai ridicată decât bărbații, pentru perioada 2007-2008 diferența fiind, în medie, de 6,1 ani în favoarea femeilor (Eurostat, 2009). Diferențele în ceea ce privește speranța de viață între femei și bărbați sunt date atât de factorii biologici, cât și de cei comportamentali. Bărbații adoptă într-o mai mare măsură comportamente de risc, acest fapt fiind reflectat de ratele de mortalitate mai ridicate în cazul bărbaților pentru cauze de deces datorate accidentelor, consumului de alcool sau tutun (idem). Inegalitățile dintre femei și bărbați în ceea ce privește speranța de viață la naștere sunt foarte diferite în funcție de țări, mai accentuate fiind în țările baltice (peste 10 ani) pentru anul 2007 și în țările din sud-estul și centrul Europei (între 6–9 ani). În Cipru, Suedia, Olanda și Regatul Unit diferențele sunt mai mici, sub 4,5 ani (Eurostat – database, 2010). Conform Eurostat, speranța de viață la naștere pentru România este, pentru anul 2007, cu șase zecimale mai ridicată decât cea indicată de Institutul Național de Statistică al României.