Scurt Istoric al Evoluției Circulației Monetare pe Teritoriul Românesc Până la Înființarea Sistemului Monetar Național

Baterea de monedă pe teritoriul actualei Românii începe în coloniile antice greceşti de la Marea Neagră, aşezări ce desfăşurau o foarte fructuasă activitate comercială. Într-adevar, în secolul IV î.Chr., la Histria, Calatis, Tomis şi Dyonisopolis, existau ateliere monetare unde se băteau stateri de aur (mai rar), tetradrahme şi drahme din argint şi subdiviziuni de bronz ale drahmei. După ce au cucerit provincia, în 71 î.Chr., românii au interzis baterea monedelor din metal preţios, dar au permis continuarea fabricării pieselor din bronz. Activitatea atelierelor monetare greceşti de la ţărmul Pontului Euxin a încetat definitiv în jurul anului 245 a.D.

Monedele fabricate în coloniile de la Marea Neagră au avut doar o circulaţie locală. În restul Daciei erau preferate monedele macedonene ale lui Filip al II-lea şi ale urmaşilor săi, sau, după cucerirea Macedoniei de către români, dinarii republicani.

În jurul anului 280 î.Chr., apar în circulaţie monede din argint bătute de către daci în propriile lor ateliere. Imitând ca desen pe cele macedonene sau române, monedele dacilor respectau greutatea monetară a originalelor pe care le imitau. Aşa se explică faptul că, deşi nu erau prea reuşite din punct de vedere artistic, monedele dacilor circulau în paralel cu monedele greceşti sau române pe care le copiau.

Cucerirea Daciei de către romani în 106 a.D. a pus capăt activităţii atelierelor monetare ale dacilor. Comerţul zonei, devenită provincie română, a fost acaparat de monedele imperiale, a căror circulaţie a continuat după retragerea aureliană din 271 a.D. până la căderea Romei în 476 a.D.

La scurtă vreme după întemeierea principatelor Moldovei şi Valahiei, apar în aceste provincii primele monetării.

În Ţara Românească, Vlaicu Vodă (1364-1377) a bătut începând cu 1365 ducaţi de argint similari cu groşii bulgăreşti şi sirbeşti şi cu ducaţii bizantini, precum şi dinari şi bani tot din argint, după sistemul unguresc. Acestea sunt practic primele monede fabricate de români.

Dubla orientare în politica monetară, ca şi legendele în slavonă şi latină de pe monede, se explică prin legăturile comerciale pe care Valahia le avea atât cu Serbia şi Bulgaria, state aflate în ultimii ani ai independenţei lor politice dinainte de cucerirea otomană, cât şi cu regatul maghiar.

De altfel, sub Dan I (1383-1388) sistemul ponderal al ducaţilor dispare, iar dinarii sunt redenumiţi ducaţi munteni.

Până la jumatătea secolului XV moneda valahia a urmat tendinţa de devalorizare a celei ungureşti. Vladislav al II-lea (1447-1456) corectează sistemul ponderal adaptându-l după cel al asprilor turceşti din vremea lui Murad al II-lea (1421-1451) şi emite ducaţi din argint.

Scopul: Aspecte privind istoria banilor şi a circulaţiei monetare pe teritoriul României

Primele forme de schimb monetar pe actualul teritoriu al ţării noastre apar la sfârşitul epocii bronzului (pumnale, vârfuri de săgeţi). Drahma de la Istros (cca. 480 î.Cr.) este cea mai veche emisiune monetară din spaţiul românesc.

Au mai circulat, în regiunile locuite de triburile geto-dacice, stateri şi tetradrahme emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Lysimach, drahme de la Apollonia şi Dyrachium şi tetradrahme bătute de provincia romană Macedonia Prima şi de oraşul Thasos.

Sistemul monetar geto-dac apare prin imitarea combinată a diferitelor tipuri de monede greceşti de mare circulaţie. Primele monede geto-dacice sunt datate în jurul anului 300 î.Cr., iar sfârşitul monetăriei dacice este plasat în sec. I î.Cr.

În secolul al II-lea î.Cr. în Dacia a pătruns masiv denarul republican român, fapt ilustrat de marele număr de tezaure descoperite. După cucerirea Daciei, denarul imperial român este moneda oficială în noua provincie.

Pătrunderea monedei romane continuă în spaţiul fostei provincii Dacia şi în zonele extracarpatice adiacente şi după retragerea administraţiei şi armatei romane de la nord de Dunăre (271 d.Cr.).

În zorii evului mediu, moneda bizantină preia funcţia de instrument de schimb în ţinuturile româneşti, rol îndeplinit până în secolul al XIV-lea. După anul 1000, tot aici au început să circule şi monedele statelor suverane vecine.

Domnii români, după obiceiul epocii, şi-au exercitat dreptul de a bate monedă. Primele monede ale Ţării Româneşti emise de Vladislav I Vlaicu (1364-1377), erau de argint şi se numeau ducaţi - cele mai mari, dinari - cele mijlocii şi bani - cele mărunte. În Moldova, primele monede - groşii de argint - poartă însemnele heraldice ale domnului Petru Muşat (1378-1394). Monetăria transilvăneană funcţionează de la începutul secolului al XIV-lea, dar Transilvania a emis monedă proprie ca Principat autonom sub suzeranitate otomană între anii 1551-1690, apoi sub suzeranitate austriacă, între 1690-1780.

Treptat, atât din motive economice, dar mai ales din cauze politice, domnii români au pierdut dreptul baterii de monedă. În aceste condiţii, Principatele române erau invadate de o mulţime amestecată de monede străine. Circulaţia lor, mai ales a celor foarte slabe ale Austriei şi Turciei, constituia un obstacol în fluidificarea comerţului şi a circulaţiei monetare.

În secolul al XVII-lea, circulaţia monetară în Ţările Române a fost dominată de talerul-leu al Ţărilor de Jos, monedă care pătrunde rapid şi adânc în economia Principatelor, dar şi în mentalitatea colectivă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, după dispariţia lui din circulaţie, talerul-leu a devenit monedă de calcul. Denumirea s-a încetăţenit într-atât încât, la 1867 a devenit unitatea monetară a Principatelor Unite (Ţara Românească şi Moldova).

La 22 aprilie 1867 a fost adoptată "Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale ". Leul a devenit moneda naţională, fiind împărţit în 100 de bani. La început s-au emis numai monede de aramă, cu valoarea nominală de 1, 2, 5 şi 10 bani.