Uniunea Europeană

Scurt istoric

O Europă paşnică - începuturile cooperării Uniunea Europeană (UE) este o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 ţări. Este considerată a fi o construcţie sui generis, situându-se între federaţie şi confederaţie.

Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de ţări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, ţările europene încep să se unească, din punct de vedere economic şi politic, în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, propunându-şi să asigure o pace durabilă.

Cele şase state fondatoare sunt Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos. Anii '50 sunt marcaţi de Războiul Rece dintre Est şi Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956 îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice; în anul următor, 1957, Uniunea Sovietică trece în fruntea cursei pentru cucerirea spaţiului, lansând primul satelit spaţial din istoria omenirii, Sputnik 1. Tot în 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunităţii Economice Europene (CEE), cunoscută şi sub denumirea de „Piaţa comună”. Scopul său este acela de a asigura libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor între statele membre.

Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.

Pornind de la planul Schuman, şase ţări semnează un tratat prin care se urmăreşte plasarea producţiei de cărbune şi oţel sub o autoritate comună. În acest fel, niciuna dintre ele nu îşi mai poate fabrica arme pentru a se întoarce împotriva celorlalte, cum se întâmplase în trecut.Alături de identitatea naţioanală, şi nu în contradicţie cu ea, apare identitatea europeană, care va presupune o conştiinţă europeană. Ideologia naţionalistă a sec al-XIX-lea urmează a fi înlocuită cu ideologia integrării europene.

Aceasta nu înseamnă respingerea valorii naţinunii, ci asumarea unei realităţi că mai există şi alte valori comparabile ca importanţă. Problema practică ce îşi aşteptă soluţionarea prin integrarea europeană era una a armonirii intereselor statelor naţionale, a asigurării dezvoltării lor economice şi, concomitent, a evitării conflictelor dintre ele

CAP 1. PRINCIPALELE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE

1.1 Deschiderea „şantierului european”

Unii istorici consideră că întâlnirea de la Elba a forţelor militare sovietice şi americane, din primăvara anului 1945, odată cu zdrobirea Germaniei fasciste, simboliza înfrângerea Europei şi prefigura divizarea acesteia. De ce - Pentru că Europa distrusă de războiul devastator, slăbită şi sărăcită, urma să fie împărţită între cei doi învingători: SUA şi URSS.

În aceste condiţii, oamenii politici din Europa Occidentală au avut o obsesie: cum să organizeze în mod durabil pacea, cum să refacă rolul şi influenţa Europei în lume, cum să facă să renască economiile devastate de război - Şi astfel „ideea europeană” – prezentă mai ales în cercurile intelectuale şi universitare – devine o idee foarte populară.Voinţa de unificare a Europei de Vest a progresat repede. Discursul ţinut, la 19 septembrie 1946, de fostul premier britanic Winston Churchill – aflat la acea dată în opoziţie – la Universitatea din Zürich, reprezenta prima luare de poziţie oficială a unui om de stat în favoarea unificării europene. „Trebuie – spunea acesta – să construim un fel de Statele Unite ale Europei. De ce nu ar exista o grupare europeană, care ar da popoarelor, îndepărtate unul de celălalt, sentimentul unui patriotism mai larg şi a unui fel de naţionalitate comună?. Şi de ce o grupare europeană n-ar putea ocupa locul ce-i revine în mijlocul altor mari grupări, contribuind la conducerea bărcii umanităţii ?”.

Mişcările europene se regrupează şi organizează, în mai 1948, un Congres la Haga unde se afirmă un puternic curent federalist. Ulterior, „ideea europeană” a fost însuşită rapid de guvernele vest-europene, iar construcţia europeană a devenit, esenţialmente, o preocupare interguvernamentală. Motivaţia principalelor state vest-europene pentru a participa sau nu la „construcţia europeană” era diferită:

- Franţa era încă ezitantă între renunţarea la statutul de mare putere colonială pe care-l deţinea şi voinţa de a fi motorul principal al integrării europene;

- Marea Britanie favoriza mai degrabă o alianţă cu SUA decât să renunţe la politica sa insulară, printr-o integrare cu vechiul continent;

- Ţările Benelux, respectiv Belgia, Olanda , organizate, din 1948, într-un sistem de liber-schimb comercial se pronunţau pentru integrare, inclusiv pentru a fi protejate de tendinţele dominatoare ale marilor vecini: Franţa şi Germania.