Siguranța și securitate alimentară. România fața de UE

Capitolul I

Abordări conceptuale asupra securităţii alimentare

I.1. Securitate alimentară. Definiţii şi trăsături principale

Securitatea alimentară reprezintă acea componentă a securităţii naţionale care se referă la instrumentele şi politicile organizaţionale utilizate pentru preîntâmpinarea riscurilor, ameninţărilor sau vulnerabilităţilor şi contracararea eventualelor crize survenite în domeniul garantării accesului la hrană al indivizilor şi colectivităţilor umane, fapt pentru care este considerată de unii specialişti ca ţinând de securitatea ecologică, securitatea personală, securitatea comunităţii sau securitatea politică.

În acelaşi timp, securitatea alimentară este o disciplină ştiinţifică, care se referă la modul de manipulare, preparare şi depozitare a alimentelor astfel încât să se prevină îmbolnăvirile.

Problema securităţii şi siguranţei alimentare face obiectul preocupărilor la nivel internaţional, regional şi naţional aşa cum se prezintă şi în “Declaraţia Mondială asupra Alimentaţiei şi Nutriţiei” a ONU-FAO/ din 1992, care alături de „Declaraţia asupra Securităţii Alimentare Mondiale" (FAO/OMS, 1996), arată că „securitatea alimentară există atunci când toţi oamenii, în orice moment, au acces fizic şi economic la alimente sigure şi nutritive care îndeplinesc necesităţile de hrană ale organismului uman, pentru a duce o viaţă sănătoasă şi activă".

În cadrul Adunării Mondiale asupra securității alimentare din Quebec (octombrie 1995) s-a susținut că accesul la securitatea alimentară este ”dreptul la hrană în cantitate şi calitate suficientă pentru a asigura o viaţă sănătoasă”. Acest drept fundamental a fost proclamat de Curtea Internaţională de Justiție și trebuie inclus în toate legislaţiile naţionale.

Securitatea alimentară constituie un concept care are ca elemente esenţiale: „existenţa disponibilităţilor alimentare şi capacitatea populaţiei de a cumpăra” . Securitatea alimentară îşi are originile în penuria de alimente pe care au cunoscut-o ţările, de pildă, în lungile perioade ale ultimelor două conflagraţii mondiale, în dependenţa care a devenit evidentă pentru supravieţuirea lor, de produsele ce vin din străinătate. Această preocupare asupra securităţii alimentare a făcut ca multe ţări industrializate să-şi menţină un anumit grad de dezvoltare autonomă, cu scopul de a fi apărate în cazul unor viitoare conflicte. Acesta este contextul în care cele mai multe ţări din vestul şi centrul Europei şi-au pus bazele securităţii lor alimentare pe care, în perioada postbelică, şi-au consolidat-o continuu.

Pentru a contura mai bine conceptul securităţii alimentare, putem porni de la noţiunea clasică de securitate privită în sens general. Termenul „securitate” provine din latinescul securitas, -atis, fiind definit astfel: „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol; protecţie, apărare” . Securitatea în sens general se poate defini astfel ca: „stare a unui produs, proces sau serviciu în care riscul de a pune în pericol sau de aprovoca pagube mediului sau propietăţii este limitat la un nivel acceptabil”. Se poate observa că această accepţiune generică de „securitate” pune accent pe absenţa pericolelor; prin extensie sintagma „securitatea alimentară” semnifică lipsa oricărui element ce ar putea pune în pericol alimentaţia şi nutriţia.

Conceptul de securitate alimentară a evoluat dinamic în timp, extinzându-şi semnificaţiile şi conexiunile, astfel încât în prezent el înglobează totalitatea aspectelor care permit populaţiei accesul optim la hrană. Dincolo de orice diferenţieri de ordin socio-economic, politic sau cultural, fiecare individ deţine un drept fundamental - dreptul la hrană – a cărui materializare nu se realizează pretutindeni în cele mai bune condiţii. Tocmai de aceea, preocupările entităţilor cu atribuţii în domeniu au la bază definirea necesarului fiziologic uman, ţinând cont de toţi factorii implicaţi, precum şi optimizarea raportului dintre nevoi şi resursele alimentare disponibile.

În conceptul de securitate alimentară s-au dezvoltat o multitudine de definiţii la nivel individual, familial, regional, naţional şi internaţional, fiecare având o semnificaţie specifică.

Securitatea alimentară individuală (SAI) - reprezintă posibilitatea de a avea acces la o alimentaţie sigură şi suficentă pentru o viaţă sănătoasă, acces care trebuie să fie relativ garantat . Cu alte cuvinte, SAI echivalează cu un aport individual suficient şi oarecum garantat, uneori de către autorităţile statale.

Securitatea alimentară a familiilor (SAF) este necesară pentru asigurarea SAI, dar nu este suficientă, deoarece hrana disponibilă nu este întotdeauna repartizată egal între membrii familiei, proporţional cu nevoile