Uniunea Europeană - istoric, evoluție și principii

Organizaţiilor internaţionale le revine rolul de a găsi soluţii globale pentru problemele politice, economice, militare sau sociale pe care membrii acestora sunt de acord să şi le asume. ONU, NATO şi UE sunt organizaţii libere de state-naţiuni, care au fost fondate sub patronajul dreptului internaţional, avândpropriile organe şi responsabilităţi.

“Uniunea Europeană este o confederaţie de naţiuni cu un anumi grad de colaborare politică, economică şi culturală.”

După cel de Al Doilea Război Mondial, statele europene au inceput unificarea domeniului politic și cel economic. In prezent Uniunea Europeană este o organizație internațională care integrează 27 de țări și care ia decizii transfrontaliere.

Capitolul 1. Istoricul Uniunii Europene

1.3. Ideea constituirii unei Uniuni Europene

Procesul de intergrare economică și politică a atras atenția unor cercuri politice, economice dar și unor oameni de știință. Acesta a fost în același timp și subiectul de dezbatere a multor școli de gândire, de unde a rezultat un amplu proces de transformări până la atingerea obectivului final – Uniunea Europeană.

Ideea de Uniune Europeană își are originea într-o serie de proiecte mai vechi, fiecare dintre ele exprimând un anumit mod de a gândi și de a vedea evoluția civilizației europene, printre care cele mai importante sunt exprimate de catre Victor Hugo, căruia îi datorăm expresia de “Statele Unite ale Europei”, dându-i acesteia o interpretare umanistă și pacifistă. În 1900, în cadrul Congresului Științelor Politice de la Paris, sociologul și jurnalistul francez Anatole Leroy-Beaulieu prezintă în detaliu constituirea unei Federale Europene.

După terminarea celui de al Doilea Război Mondial, ideile se reiau cu mai multă intensitate, astfel in 1992 austriacul Richard Coudenhove-Kalergi milita pentru costituirea unei uniuni Pan-Europene care sa aibă ca obiectiv principal o reconciliere franco-germană. În 1926 Gaston Riou a publicat cartea Europa, patria mea , iar în 1927 Louis Loucher milita pentru formarea cartelurilor europene ale cărbunelui și al oțelului, prin intervenția directă a guvernelor țărilor interesate.

Ideea realizării unei unități europene își are originile în perioada interbelică, ea concretizându-se treptat, ajungând de la câteva simple idei până la materializarea acesteia într-un ansambu de reguli de drept aplicabile pentru realizarea ordinei juridice comunitare.

De-a lungul istoriei, au existat mai multe încercări de a realiza o Europă unită (care să fie supusă unor idealuri politice sau unficării religiilor), atât din partea marilor puteri politice cât si din partea organizațiilor religioase. Ceea ce nu s-a putut realiza de marile politici sau organizațiile religioase s-a putut realiza prin intermediul statelor suverane din epoca mondernă, care au reușit sa construiască, prin propria voința, o Europă a tuturor posibilităților.

Uniunea europeană de astăzi este rezultatul unui proces care a început cu crearea Comunității Cărbunelui și Oțelului. Ministrul francez de externe din 1950, Robert Schuman, a afirmat că “orice război dintre Franța și Germania va deveni, nu numai de neconceput, ci imposibil din punct de vedere material.”

Aceste vorbe au avut un impact la 5 ani după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, război care a produs atâta suferință majorității statelor Europei. Franța și Germania aveau ca prioritate politică fundamentală găsirea unei păci durabile, pe care comunitatea era menită să o servească. Franța era alarmată de posibilitatea ca Germania să devină complet independentă, având în vedere potențialul său industrial. Ideea de închidere a Germaniei în cadrul unor instituții puternice, aceasta fiind nevoită să respecte același politici comune alături de alte țări europene, era acceptată deși părea destul de promițătoare.

Francezii pot considera că Comunitatea Europeană, actuala Uniune Europeană, este rezultatul inițiativei lor, devenită între timp proiectul lor central de politică europeană. Ei au căutat mereu să joace rolul de lider între națiunile europene, ceea ce au și reușit. Participarea de pe pooziții egale la aceste instituții europene i-a conferit și Germaniei un cadru pentru dezvoltarea relațiilor pașnice și constructive cu un număr mare de state membre.

După perioada de conducere nazistă, Comunitatea i-a pus Gemaniei la dispoziție o cale prin care să devină un popor respectabil. Schuman mai declarase că această nouă Comunitate va fi “primul fundament concret al unei federaţii europene, ceea ce era indispensabilă pentru păstrarea păcii”. Clasa politică germană a primit favorabil acest concept al democraţiei federale, susţinând destul de puternic dezvoltarea în această direcție.

Belgia, Italia, Olanda și Luxemburg au fost celelalte state membre fondatoarea ale comunității. Ele s-au raportat la această nouă Comunitate ca la un mijloc de a garanta pacea, prin includerea Germaniei în cadrul unei instituții europene puternice. De altfel, ele au privit această Comunitatea ca pe o etapă în dezvoltarea unei organizări federale.