Impactul războiului rece asupra dezvoltării societății

1. Perspectivă asupra Războiului Rece.

„După al doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă suspendate între o pace imposibilă şi un război improbabil”.

Războiul Rece poate fi definit ca un conflict nonmilitar, deschis si limitat, care s-a dezvoltat după cel de-al doilea război mondial şi s-a încheiat in 1991, între URSS şi SUA, state cu ideologii şi siteme politice diametral opuse.

Părerile istoricilor şi a autorilor de relaţii internaţionale asupra acestei perioade sunt diferite: fie că este vorba de o stare conflictuală, care ia forma unei păci ratate printr-un razboi nedeclarat, de un război civil al rasei umane, de un război între sisteme social-politice, de o stare de pace prin teroare. Se admite totuşi că s-a evitat al treilea război mondial, şi că aceasta s-a realizat printr-un comportament condiţionat al celor două super-puteri protagoniste.

Contextul Războiului Rece reflectă incapacitatea de a implementa principiile hotărâte pe timp de război la conferinţele de la Yalta şi Postgane. În vest exista un sentiment crescând precum că politica sovietică faţă de Occident era ghidată nu de preocuparea istorică a securităţii ci de expansiunea ideologică. Doctrina Truman şi politica de îngrădire asociată acesteia descopereau imaginea defensivă a SUA. În estul Europei forţa socialiştilor democratici şi a altor anticomunişti a fost sistematic eliminată înstaurând în locul lor regimuri loial marxist-leniniste excepţie făcând Iugoslavia sub mareşalul Tito care şi-a menţinut independenţa faţă de Moscova.

Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter Lippmann şi a intrat în limbajul uzual în 1947. Doctrina Truman proclamată în martie 1947 sublinia voinţa americană de a lupta împotriva ameninţării comuniste în Grecia şi Turcia, dar în realitate era vorba de un legământ cu caracter general de a veni în ajutorul statelor care trebuiaiu să facă faţă puterii comuniste. Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor şi pentru a reînvia astfel economiile de piaţă epuizate ale Europei. Prosperitatea economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva atractivităţii comunismului.

Războiul Rece poate fi înpărţit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din perioada ultimilor ani a lui Stalin şi până la moartea sa in 1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrara riscului. Urmează a doua perioadă, una de pericol şi confruntare de la moartea lui Stalin până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element esenţial în această perioadă a fost diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS. Urmează a treia perioadă, una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan din 1979, indiscutabil cea mai gravă greşeală pe care Moscova a făcut-o în politica externă din timpul întregii perioade sovietice. În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor şi o ridicare a temperaturii politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest proces a fost stopat datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov care dorea o reevaluare fundamentală a politicii externe ruse precum şi negocierea unui nou tip de relaţii cu America. Astfel Moscova nu va mai sprijini comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume. În pofida acestui fapt toare beneficiile rezultate au revenit Americii iar prăbuşiea URSS a survenit rapid la sfârşitul Războiului Rece.

Originea războiului rece trebuie cautată în îngrijorarea de care au fost cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franţa, Germania Occidentală) faţă de cursul politicii din ţările unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de influenţă sovietică. Aliaţii de până mai ieri, americanii, englezii şi sovieticii, s-au trezit astfel în faţa unor probleme iremediabile. Acestea vor lua chipul războiului, dar nu cu arma, deoarece aliaţii erau legaţi de tratatele de pace şi de condiţiile stabilite prin ele, ci folosind căi politice şi diplomatice.

Ameninţarea reprezentată de URSS pentru statele vest europene precum şi angajamentul asumat de către SUA de a apăra democraţiile occidentale a dus la înfiinţarea NATO, tratat de alianţă militară semnat în aprilie 1949. “În activitatea sa NATO trebuie să respecte competenţele celorlalte organizaţii internaţionale, în primul rând a celor europene şi să respecte limitele determinate de specificul său.” Potrivit actului constitutiv, statele sunt părţi obligate să rezolve orice diferend ivit între ele numai pe cale paşnică. Atacul unuia dintre membri este considerat atac asupra Organizaţiei însăşi. Pentru URSS această politică de îngrădire a expansiunii sale reprezenta tot mai mult o ameninţare militară.

Relaţiile dintre SUA şi URSS de la începutul Războiului Rece au fost influenţate şi de monopolul nuclear al Americii. Cursa înarmărilor a făcut ca în 1954- 1955 Occidentul să piardă monopolul nuclear. Pe fondul acestei curse şi a tensiunilor dintre cele două blocuri în 1955 statele din blocul comunist semnează Trataul de la Varşovia, o alianţă militară cu rolul de a contra-balansa ameninţarea NATO.

2. Cauzele Războiului Rece

Părerile istoricilor şi a specialiştilor în relaţii internaţionale asupra cauzelor războiului

rece diferă în funcţie de orientarea politică şi ideologică.

Ameninţarea rusească. Toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi de expansionismul rusesc care făcea parte integrată din ideologia marxist-leninistă; aceasta premărea victoria mondială a socialismului asupra capitalismului. Este genul de teorie în care un stat este blamat pentru toate problemele care se ivesc în relaţiile internaţionale.