Analiza acordului de finanțare a României

1.1. Istoric

Fondul Monetar Internaţional a luat fiinţă ca o consecinţă a crizei economice din perioada 1929-1933, atunci când activitatea economică mondială a înregistrat o scădere importantă.

În luna iulie a anului 1944 la Bretton Woods s-au reunit reprezentanţi ai 45 de state, convenind asupra unui program cadru de cooperare economică, la nivel internaţional, tocmai pentru a se evita o situaţie asemănătoare cu cea din 1929. Aşadar, 29 de ţări au semnat acordul, Fondul Monetar Internaţional luând naştere, în mod oficial în 1945, iar în anul 1947 realizându-se primul împrumut de acest gen către Franţa.

De-a lungul timpului FMI s-a extins, în special la sfârşitul anilor 1950, iar din 1960 primind în structura sa state africane care şi-au depus candidatura în urma dobândirii independenţei. Statele care au aderat până în anul 1971 au stabilit de comun acord ca ratele de schimb fixe (valoarea monedelor lor naţionale în raport cu dolarul SUA, în cazul Statelor Unite – valoarea în aur a dolarului) să fie menţinute, putând fi ajustate însă în cazul existenţei unui dezechilibru al balanţei de plăţi. O dată cu suspendarea de către guvernul Statelor Unite a convertibilităţii în aur a dolarului, s-a renunţat la această „clauză”

Prăbuşirea sistemului Bretton Woods a dat undă verde membrilor Fondului în a alege rata de schimb convenabilă, excepţie făcând convertibilitatea monedelor în aur, generându-se astfel o fluctuaţie liberă a monedei. Deşi în mintea multora exista teama că prăbuşirea sistemului va duce la o creştere a preţurilor, trecerea la ratele de schimb flotante a fost constructivă, făcând mai uşoară adaptarea economiilor la scumpiri, aceste rate facilitând şi ajustarea la şocurile externe de atunci.

De la mijlocul anilor 1970, Fondul a încercat să răspundă la dificultăţile legate de balanţa de plăţi cu care se confruntau o mare parte din statele sărace ale lumii, prin finanţarea concesională, creând în martie 1986 un nou program de ajutor numit „Structural Adjustment Facility” (SAF), devenind din decembrie 1987 „Enhanced Structural Adjustment Facility”.

Un alt factor determinant, care au forţat unele ţări să recurgă la împrumuturi de la băncile centrale, au fost şocurile de petrol ale anilor 1970, ceea ce e dus la creşterea ratei dobânzilor din ţările industrializate, care încercau să controleze inflaţia ducând la o criză a datoriei internaţionale. În această perioadă, băncile comerciale occidentale au înregistrat un boom al împrumuturilor, care s-au ridicat la miliarde de petrodolari "reciclaţi", obţinând astfel şi depozite de la exportatorii de petrol, creditând apoi aceste resurse pentru ţările importatoare de petrol aflate în curs de dezvoltare. Când în anul 1979 ratele dobânzilor au urcat, au crescut şi ratele variabile la creditele contractate de statele în curs de dezvoltare, estimându-se ca plăţile unor dobânzi mai mari datorate de acestea s-au ridicat la cel puţin 22 miliarde dolari în timpul 1978-1981. Totuşi, datorită recesiunii provocate de politicile monetare, în aceste state au scăzut preţul mărfurilor.

Când în 1982 în Mexic a izbucnit o criză financiară având ca suport creşterea preţurilor petroliere s-a creat un punct de rupere pentru majoritatea ţărilor din regiunea Latino-Americană.

Iniţiativele FMI au redus panica iniţială angajând în acest sens băncile comerciale. A urmat apoi un drum lung de reforme pentru ţările indatorate, precum şi măsuri suplimentare de cooperare la nivel mondial pentru eliminarea acestei probleme. Criza datoriilor din 1982 a fost cea mai gravă din istoria Americii Latine. Veniturile au scăzut, creşterea economică a stagnat iar din cauza necesităţii de a reduce importurile, şomajul a crescut la un nivel ridicat inflaţiei şi a redus puterea de cumpărare a claselor de mijloc. Ca răspuns la criza iscată, cele mai multe state au renunţat la produsele de import substituibile, adoptând o strategie de industrializare orientată spre export, în general, încurajate de către FMI. Au existat şi excepţii, cum ar fi Chile şi Costa Rica care au adoptat strategii reformiste pentru redresarea economică. Un proces masiv de ieşiri de capital, în special în Statele Unite, a servit pentru a deprecia ratele de schimb, ridicând astfel rata reală a dobânzii. Rata de creştere a PIB real pentru regiunea latino-americană a fost de numai 2,3% între 1980 - 1985, dar în ceea ce priveşte produsul intern brut pe cap de locuitor din zona a cunoscut o creştere negativă de aproape 9%. Între 1982 şi 1985, America Latină rambursat 108 miliarde de dolari.