Analiza pasivului bilanțier la BRD

Structura pasivului bancar

Principalele elemente de pasiv care se regăsesc în bilanțul unei bănci sunt:

a) datoriile privind instituțiile de credit se referă la toate datoriile ce rezultă din tranzacții bancare ale instituției de credit față de instituțiile de credit naționale sau străine, oricare ar fi denumirea lor, cum ar fi: depozite la termen ale băncilor, împrumuturi la termen primite de la bănci și alte sume datorate;

b) datoriile privind clientela cuprind sumele datorate clientelei, oricare ar fi denumirea lor, cum ar fi: conturi curente, conturi de depozite, împrumuturi la termen de la clientela financiară, alte datorii privind clientela;

c) datoriile constituite prin titluri – acest element cuprinde atât obligațiile si datoriile pentru care au fost emise certificate de depozit, precum și biletele la ordin aflate în circulație;

d) datoriile subordonate – în acest element se înregistrează fondurile provenind din emisiunea de titluri sau din împrumuturi subordonate a căror rambursare în caz de lichidare a băncii nu este posibilă decât după plata celorlalți creditori;

e) rezervele – acest element cuprinde rezervele legale, rezervele pentru riscuri bancare, rezervele statutare sau contractuale și alte rezerve;

f) capitalul subscris cuprinde toate sumele, indiferent de denumirea lor, care în funcție de forma juridică a instituțiilor respective sunt privite ca fiind părți subscrise de către acționari sau asociați.

Exigibilitatea pasivelor – o altă problemă legată de pasivele bancare este exigibilitatea generată de acestea. Exigibilitatea este calitatea unei creanțe a cărei executare poate fi cerută imediat de către creditor.

Totodată, exigibilitatea este nota caracterizantă a unei creanțe sau a unei obligații ajunse la scadență. În cazul obligației pure și simple, exigibilitatea durează de la nașterea acesteia și până la încetarea obligației fie prin plată, fie prin împlinirea termenului de prescripție.

Gestiunea pasivelor bancare

Gestiunea pasivelor bancare întotdeauna se corelează în mod direct cu cea a activelor bancare deoarece între resursele băncii și plasamentele acesteia există o legătură indisolubilă.

Obiectivul general al gestiunii pasivelor este de a obține un control asupra resurselor de fonduri atrase comparabil cu controlul deținut de bancă asupra activelor.

Capitalul împrumutat

Deși tipurile de datorii existente în bilanțul unei bănci sunt aproape universale, alcătuirea lor exactă variază în mare măsură în funcție de costul resurselor atrase. Așadar, structura de finanțare a unei bănci are un impact direct asupra costului operațiunii și, prin urmare, va influența potențialul de profit al unei bănci.

Clasificarea pe componente a capitalului împrumutat – făcând o grupare a pasivelor pe care banca le procură de pe piață, acestea pot fi redate în două categorii principale:

- resurse de la titularii de cont;

- resurse de pe piață bancară.

a) Resursele de la titularii de cont sau, mai larg exprimat, de la clienții băncii reprezintă sursa cea mai importantă și ea vine fie de la agenții economici, fie de la populație.

Din punct de vedere al agenților economici, în cazul României, băncile sunt interesate să asigure o cât mai bună stabilitate a acestor resurse deoarece cea mai mare parte din disponibilitățile agenților economici sunt la vedere. Nu există încă o experiență în fructificarea majorității disponibilităților agenților economici sub forma depozitelor la vedere.

Populația, adică persoanele fizice, a constituit în ultimii ani un factor important de alimentare a resurselor băncii, aceasta și ca urmare a instrumentelor tot mai atractive folosite de bănci și, bineînțeles, a dobânzilor care au cointeresat pe depunători.

b) În ceea ce privește resursele de pe piața bancară, ele sunt cele la care o bancă apelează în final atunci când se găsește în situația în care capitalul propriu și resursele atrase de la clienți nu sunt suficiente.

Piața bancară cuprinde si BNR, de la care băncile comerciale procură sume importante de bani fie prin licitațiile organizate în acest sens, fie prin liniile de credit deschise cu destinație specială.

Băncile abordează o politică în domeniul resurselor împrumutate astfel încât să nu fie prea mult dependente de BNR sau de anumiți creditori importanți.

În funcție de caracteristica funcțională, resursele atrase se mai găsesc clasificate astfel:

- depozite bancare;

- pasive nondepozit.

a) Depozitele bancare sunt fonduri atrase și existente funcțional în portofoliul băncii sub forma conturilor de disponibilități, depozite de economii la vedere și depozite la termen.

Conturile de disponibilități reprezintă resursa cea mai ieftină pe care o poate atrage o bancă. Cu toate acestea, aceste resurse prezintă o volatilitate ridicată.

Depozitele de economii la vedere au un grad mare de lichiditate fiind și ele recunoscute pentru gradul mare de volatilitate adesea băncilor restrictive operațiunilor cu aceste conturi.

Depozitele la termen sunt considerate mai stabile decât celelalte depozite, principalul instrument specific acestui pasiv fiind certificatele de depozit.

b) Resursele nondepozit sunt procurate de bancă în situații dificile și pot căpăta următoarele forme:

• împrumuturi de la banca centrală;

• împrumuturi de pe piața interbancară;

• vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, a obligațiunilor guvernamentale sau a altor hârtii de valoare din portofoliul băncii.

Costul pasivelor bancare

În special în domeniul dobânzilor băncile trebuie să acorde o atenție tot mai mare atragerii de noi surse de finanțare precum și o monitorizare permanentă a structurii și costurilor surselor de finanțare.

Principala pârghie de control o reprezintă prețul plătit, adică rata dobânzii pasivelor și celelalte condiții pe care banca le oferă pentru depozitele pe care le atrage și pentru împrumuturile pe care le ia pentru a obține volumul, structura și costul pe care îl dorește.

Metoda aplicată în bănci pentru determinarea costului resurselor are la bază metoda costului marginal al resurselor. Resursele băncii sunt constituite din capitalul propriu și cel împrumutat. Așadar este necesar să se facă o delimitare a costului marginal a resurselor băncii.

Costul marginal al resurselor băncii atrase măsoară costul plătit de bancă pentru a cumpăra o unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi.

Costul marginal al capitalului propriu măsoară nivelul minim propus al ratei de recuperare al capitalului acționarului. Este greu de determinat cu precizie costurile marginale deoarece acestea cuprind atât costurile cu dobânda, cât și alte costuri (de promovare, de asigurare, de operare etc.) pe care banca trebuie să le plătească, trebuind să identifice acea porțiune a resurselor achiziționată care poate fi investită în active care aduc câștig.

Toate băncile folosesc un cost intern propriu care servește ca rată de bază la stabilirea prețului activelor. De exemplu, dacă cererea de credite este mare, banca poate mări rata dobânzii pe care o oferă la depozite sau la împrumuturile de pe piața monetară să suporte un nivel superior de dobândă.

Pe de altă parte, în situațiile în care banca are surplus de lichidități comparativ cu posibilitățile sale de plasament, ea poate lăsa neschimbată dobânda pasivă sau o poate diminua lîsând competitorii să ofere mai mult pentru fondurile disponibile pe piață.

În concluzie, pentru a evalua costul resurselor atrase, băncile trebuie să decidă asupra prețului diferitelor categorii de resurse pentru a le selecta în funcție de posibilitățile de plasament și de dobânzile pe care acestea le generează.