Banca de emisiune - Banca Națională a României

Instituţiile implicate în realizarea legăturilor complexe dintre sectorul monetar şi economia reală, prin intermediul pieţei monetare şi pieţei capitalurilor sau pieţei financiare poartă denumirea de intermediari financiari şi includ sectorul bancar şi instituţiile financiare nebancare, cum ar fi companiile de asigurare, societăţile de construcţie, trusturile de investiţii etc.

Costin C. Kiriţescu defineşte banca prin funcţiile sale: o entitate economică de stat, privată sau mixtă, ale cărei funcţii principale sunt:

- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise acestora;

- efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturi deschise la alte bănci;

- acordarea de credite pe diferite termene;

- emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu astfel de instrumente;

- vânzarea – cumpărarea de valută şi alte operaţii valutare;

- alte operaţiuni.

Îndeplinind aceste funcţii, băncile sunt de fapt mijlocitori şi centre de credit şi de casă ale întreprinzătorilor sau întreprinderilor, având drept scop obţinerea unui profit.

În esenţă, băncile efectuează operaţiuni principale pasive (constând în atragerea unor disponibilităţi băneşti sub formă de depuneri în cont, depuneri de economii etc.), operaţiuni principale active (deschiderea de credite, scontarea cambiilor a warantelor sau a altor efecte de comerţ), operaţiuni accesorii (incaso, depozite în custodie, servicii de casă etc.), operaţiuni excepţionale şi speculative şi alte operaţiuni.

Băncile de emisiune (centrale, bănci a băncilor, bănci de prim rang) sunt organisme autonome cu personalitate juridică proprie, capitalul acestora fiind în proprietatea statului. Acestea sunt bănci centrale care conduc politica monetară şi de credit în cadrul politicii economice şi financiare şi menţin stabilitatea monedei naţionale. Sunt instituţii bancare aflate în fruntea întregului aparat bancar naţional, care au ca principale atribuţii următoarele:

- emisiunea banilor de credit – bancnotele – care, deşi semne ale creditului, ies din circulaţia comercială propriu-zisă şi intră în circulaţia generală ca mijloace de plată legală;

- concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea de credite acestora, pe baza primirii la reescont a cambiilor scontate în prealabil de băncile comerciale;

- influenţarea directă şi indirectă a costului creditului în ţara respectivă;

- acordarea de împrumuturi statului şi păstrarea tezaurului de stat.

Ele sunt cele care controlează masa monetară şi implementează politica monetară, în general nedesfăşurând relaţii cu persoanele particulare. Banca centrală este bancă de emisiune, „bancă a băncilor” şi în acelaşi timp bancă a naţiunii, trebuind să supravegheze interesele generale. Ea girează stocul de aur şi de devize străine şi întreţine relaţii cu alte bănci centrale şi cu organisme financiar-monetare internaţionale, cum ar fi Fondul Monetar Internaţional. În ţara noastră, rolul de bancă centrală este îndeplinit de Banca Naţională a României, cu sucursale judeţene şi în municipiul Bucureşti.

Banca Naţională a României

Înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi emisiunea de bancnote

Proiectele anterioare în acest sens prevedeau înfiinţarea de bănci mixte, comerciale şi de emisiune, deoarece în ţară nu existau suficiente capitaluri, băncile comerciale urmând să-şi procure fondurile pe baza emisiunii de bancnote.

Tendinţa care se contura era crearea unei bănci de emisiune şi a unor bănci comerciale care să atra

La 28 februarie 1880 s-a adus palamentului proiectul de lege pentru înfiinţarea BNR. Pretextul vehuculat pentru înfiinţarea ei era dezvoltarea tranzacţiilor comerciale şi industriale. Legea a stârnit numeroase dispute, moşierimea temându-se că banca va neglija interesele ei. Astfel, ea ar fi preferat crearea unei instituţii de credit funciar, banca urmând a fi înfiinţată atunci când comerţul avea să se mai dezvolte.

Proiectul a devenit lege la 17 aprilie 1880, şi cuprindea 30 de articole. Forma juridică a băncii era societatea anonimă pe acţiuni, statul subscriind 1/3 din capital. S-a adoptat sistemul mixt de colaborare a statului cu particularii. Drept de vot aveau acţinarii care deţineau cel puţin 4 acţiuni.

Operaţiunile pe care le putea efectua banca:

- sconta/cumpăra efectele de comerţ ale capitaliştilor (poliţe, bilete la ordin)

- făcea comerţ cu aur şi argint

- acorda avansuri de gaj pe aur şi argint, precum şi pe baza depozitelor de efecte publice (adica pe bază de obligaţii ale împrumuturilor de stat) ~ "lombard"

- emisiunea de bancnote (fiind singura bancă din ţara noastră care deţinea privilegiul de emisiune).

Legea prevedea, pe lângă dreptul de emisiune al băncii şi obligaţiile

care derivau: existenţa unui portofoliu de scont lesne de realizat; a anumită mărime a stocului metalic de acoperire; libera convertibilitate a bancnotelor. Pentru stabilirea mărimii stocului de acoperire, autorii legii au avut în vedere două metode: şcoala monetară şi şcoala bancară.

Şcoala monetară, reprezentată prin bancherul englez Lloyd, apăra înteresele bancherilor. Susţinea că emisiunea de bancnote trebuie făcută în două tranşe: prima reprezentând cantitatea minimă de bancnote de care are nevoie economia naturală în orice moment, a doua reprezentând cantitatea suplimentară la care economia naţională poate recurge în perioadele de vârf şi poate renunţa în perioadele de acalmie. Prima se poate emite fără acoperire metalică, a doua trebuie acoperită în întregime.

Şcoala bancară, reprezentată de Tooke, Newmarch, Fullarton, apăra interesele burgheziei comerciale şi industriale. Susţinea că circulaţia bancnotelor poate fi asigurată şi fără impunerea unor norme rigide de acoperire. Emisiunea bancnotelor nu trebuie să fie orientată asupra cantităţii de aur pe care o poate procura banca.

Banca Angliei a adoptat, prin legea Peel din 1844, ideile şcolii monetare. Băncile de emisiune de pe continentul european au adoptat principiile şcolii bancare, totuşi au menţinut un stoc de metal preţios de circa 1/3 din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiuni de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a făcut pe baza cambiilor comerciale reescontate.

În comparaţie cu şcoala monetară, şcoala bancară a avut o ncredere prea mare în rolul reglator pe care creditul bancar îl joacă în determinarea cantităţii de bancnote necesare unei ţări.

Apariţia BNR a constituit un pas înainte în ceea ce priveşte organizarea finanţelor capitaliste ale României.

BNR şi interesele ce au determinat politica sa bancară

Politica bancară a BNR avea un profund caracter de clasă. Emisiunea de bancnote era un instrument pentru sprijinirea financiară a guvernului şi pentru acoperirea nevoilor de credit ale burgheziei comerciale şi industriale, ale moşierimii. Relaţia dintre bancă şi guvern se concretiza in acoperirea de către BNR a deficitului bugetar.

Un alt scop al politicii bancare şi de credit a Băncii Naţionale era sprijinirea burgheziei, moşierimii prin intermediul creditelor pe scont de portofoliu comercial şi al avansurilor pe titluri. Faptul că banca acorda mai multe avansuri pe titluri decât pe credite dovedeşte:

- că burghezia subscria diponibilităţile băneşti în obligaţii ale împrumuturilor de stat, iar banii obţinuţi îi utiliza pentru cumpărarea de aur şi alte obligaţii