Caracteristici ale Supravegherii Financiare în UE

1. Introducere

Stabilitatea financiară este o condiție prealabilă pentru că economia reală să ofere locuri de muncă, credite și creștere. Criza financiară a evidențiat importante lacune în domeniul supravegherii financiare, care nu a reușit să prevină acumularea de riscuri excesive în sectorul financiar. Criza are consecințe incomensurabile asupra contribuabililor, asupra multor cetățeni ai Uniunii care sunt în prezent șomeri și asupra multor întreprinderi mici și mijlocii (IMM-uri). Statele membre nu își pot permite să mai salveze instituțiile financiare în cazul unei noi crize de aceeași amploare fără a încălca normele Pactului de stabilitate și de creștere.

Cu mult timp înaintea crizei financiare, Parlamentul European a solicitat în mod periodic aplicarea unor condiții de concurență cu adevărat echitabile pentru toți actorii din cadrul Uniunii și a subliniat existența unor lacune semnificative în ceea ce privește supravegherea exercitată de Uniune asupra unor piețe financiare din ce în ce mai integrate.

Supravegherea macroprudenţială nu este un concept nou, conform Borio (2005, p. 10) este o idee veche, Banca Reglementelor Internaţionale, încă în anii ’70, face referire la nevoia abordării sistematice a proceselor de reglementare şi de supraveghere. În noiembrie 2008, Comisia a însărcinat unui grup la nivel înalt prezidat de dl Jacques de Larosière („grupul de Larosière”) să formuleze recomandări cu privire la modul în care pot fi consolidate mecanismele europene de supraveghere, pentru a proteja mai bine cetățenii și pentru a reinstaura încrederea în sistemul financiar.

Supravegherea macroprudenţială reprezintă o abordare care permite asigurarea stabilităţii sistemului financiar, limitând riscurile la nivelul sistemului. Abordarea macroprudenţială la nivelul sistemului financiar porneşte de la premisa că riscul agregat depinde de comportamentul colectiv al instituţiilor din care aceasta este compus (Borio, 2003). Conform lui Crockett (2000), Borio (2003), Chull (2006), caracteristicile şi diferenţele dintre cele două abordări se referă la obiectiv, la modalitate de implementare, la caracteristicile riscului, la expunerea la riscul sistemic, la utilizarea instrumentelor şi la scopul principal.

Supravegherea microprudenţială limitează riscurile la nivelul băncilor, luate individual.

2. Cadrul legislativ al Sistemului European de Supraveghere Financiară - Raportul de Larosiere

Grupul de Larosiere este un grup fromat din 8 experţi în economie, grup condus de Jaques de Larosiere, fostul guvernator al Băncii Naţionale a Franţei.

În raportul său final, prezentat la 25 februarie 2009, grupul de Larosière a recomandat, printre altele, înființarea unui organism la nivelul Uniunii care să fie însărcinat cu supravegherea riscurilor din întregul sistem financiar.

În comunicarea sa intitulată „Stimularea redresării economice europene” din 4 martie 2009, Comisia Europeană a oferit o largă susținere recomandărilor formulate de grupul de Larosière. În cadrul reuniunii sale din 19 și 20 martie 2009, Consiliul European a convenit asupra necesității de a îmbunătăți reglementarea și supravegherea instituțiilor financiare din cadrul UE și de a utiliza raportul grupului de Larosière ca bază de acțiune.

În comunicarea sa intitulată „Supravegherea financiară europeană” din 27 mai 2009, Comisia a inițiat o serie de reforme ale mecanismelor actuale de asigurare a stabilității financiare la nivelul Uniunii, în special crearea unui Comitet european pentru riscuri sistemice (CERS) responsabil cu supravegherea macroprudențială. Consiliul din 9 iunie 2009 și Consiliul European, în cadrul reuniunii din 18 și 19 iunie, au sprijinit opinia Comisiei și au salutat intenția acesteia de a înainta propuneri legislative prin care noul cadru să fie implementat în cursul anului 2010. În conformitate cu opiniile Comisiei, printre altele, Consiliul a concluzionat că BCE „ar trebui să ofere CERS sprijin analitic, statistic, administrativ și logistic, bazându-se și pe consiliere tehnică din partea băncilor centrale și a autorităților de supraveghere naționale”. Asistența acordată CERS de către BCE, precum și sarcinile încredințate și atribuite CERS nu ar trebui să aducă atingere principiului independenței BCE în îndeplinirea atribuțiilor sale, în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Având în vedere integrarea piețelor financiare internaționale, este necesar un angajament ferm din partea Uniunii la nivel global. CERS ar trebui să beneficieze de expertiză unui comitet științific la nivel înalt și să își asume toate responsabilitățile necesare la nivel mondial pentru a se asigura că vocea Uniunii se face auzită în problemele de stabilitate financiară, în special printr-o strânsă cooperare cu Fondul Monetar Internațional (FMI), Comitetul pentru servicii financiare (CSF) și toți partenerii grupului G20.

CERS ar trebui să contribuie, printre altele, la punerea în aplicare a recomandărilor formulate de FMI, CSF și Banca Reglementelor Internaționale (BRI) către G20, într-o primă fază de luare în considerare a raportului acestora privind orientările pentru evaluarea importanței sistemice a instituțiilor, piețelor și instrumentelor financiare, publicat în octombrie 2009, în care se afirmă că un risc sistemic trebuie să fie dinamic pentru a lua în considerare evoluția sectorului financiar și a economiei mondiale.

Un risc sistemic poate fi definit că risc de perturbare a serviciilor financiare, cauzată de disfuncționalități ale întregului sistem financiar sau ale unor părți ale acestuia, și care are poate avea consecințe negative grave asupra economiei reale.