Cheltuieli publice privind protecția mediului

Protectia mediului inconjurator a devenit in ultimii ani una dintre preocuparile prioritare ale comunitatii internationale. Cauza o reprezinta faptul ca degradarea mediului, ca urmare a unui complex de factori intre care se afla dezvoltarea economica, a provocat si continua sa provoace pierderi imense tuturor tarilor si sa influenteze esential calitatea vietii.

Procesul de adaptare a Romaniei la cerintele Uniunii Europene privind protectia mediului este considerat unul dintre cele mai costisitoare aspecte ale integrarii. Specialistii inainteaza cifre care ajung la 30 miliarde euro pentru urmatorii 15 ani. O parte din aceste costuri pot fi acoperite din surse puse la dispozitie de Administratia Fondului pt Mediu, institutie aflata in coordonarea Ministerului Mediului si Gospodaririi apelor.

In strategia politicilor economice ale guvernelor majoritatii tarilor lumii, s-a produs o modificare esentiala, si anume se considera ca protectia mediului reprezinta o componenta necesara a transformarii sistemului economic si a dezvoltatii durabile a societatii. Noul concept al dezvoltarii economice durabile – definit ca “o dezvoltare care corespunde necesitatilor prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a le satisface pe ale lor” – include mediul inconjurator ca un element deplin integrat dezvoltarii economice; dezvoltarea economica prezenta trebuie sa lase generatiilor viitoare un mediu ambient cel putin egal cu cel preluat de la generatiile precedente. In anul 1972 a fost publicat primul raport catre Clubul de la Roma intitulat “Limitele dezvoltarii” care atentiona asupra deteriorarii factorilor de mediu si a tendintei de epuizare a resurselor naturale; raportul preconiza stoparea cresterii ecenomice sau “cresterea economica zero”. Au urmat Conferinte Mondiale asupra Mediului, in 1972 la Stockholm, in 1992 la Rio de Janeiro si in 1997 la Kyoto, in Japonia. La Conferinta de la Kyoto s-a stability obligatia tarilor de a reduce emisiile de gaze (dioxid de carbon si alte inca 5 gaza care contribuie la producerea “efectului de sera”) cu 5,2% pana in 2012. Cele 160 de tari participante au adoptat prin consens procentele de reducere a poluarii stabilite pentru fiecare tara. In anul 2000, in Olanda, delegate din 180 de tari sub egida ONU, au discutat cum sa se desfasoare lupta impotriva”efectului de sera”: europeni au optat pentru “efortul domestic”, iar in SUA au sustinut mecanismele de flexibilitate prevazute la Kyoto; nedorind sa impuna un control srict al emisiilor de gaze, SUA prefera valorificarea produselor de poluare si a altor mijloace de negociere. Uniunea Europeana considera ca nu pot fi indeplinite obiectivele de la Kyoto in acest fel sic ere ca 50% din aceste obiective sa fie realizate prin “eforturi domestice” cum sunt: “ecofiscalitatea” si incitatii la economisirea de energie.

Un rol determinant la deterioararea mediului l-a avut industria. Dar, studii recente pun in evidenta faptul ca nu trebuie stopata cresterea economica pentru a proteja mediul inconjurator; este necesara o armonizare a cresterii economice cu gestionarea rationala, eficienta a resurselor si cu protectia mediului inconjurator; cu alte cuvinte este posibila dezvoltarea economica si industriala cu mentinerea si imbunatatirea calitatii mediului, in cadrul dezvoltarii durabile. “In ultimul deceniu s-a dezvoltat in intraga lume o miscare pentru protejarea mediului natural, ca reactie la schimbarile potential primejdioase pe care le producem in biosfera. Acesta miscare nu s-a marginit sa atace sa atce poluarea, aditivii alimentary, reactoarele nucleare, autostrazile si spray-urile. Ea ne-a obligat sa regandim raporturile noastre cu natura (subl.ns.M.B.). Ca urmare, in loc san e consideram angajati intr-un razboi necrutatorcu ea, incepem sa imbratisam o optica noua, in care accentual cade pe simbioza sau armonia dintre om si planet ape care traieste. Din postura de adversary ai naturii, trecem in aceea de aliati ai ei”.

Protectia mediului inconjurator si imbunatatirea calitatii lui reclama folosirea de catre autoritatile publice a unor politici ecologice, a unor modalitati si instrumente economice si financiare, folosirea reglementarilor juridice, a standardelor s.a. In cadrul lor, instrumentele financiare (taxe, redevente, impozite, credite) detin un rol deosebit pentru ca, pe de alta parte, ele influenteaza comportamentul de protectie a mediului (in special al poluatorilor), iar pe de alta parte, produc o serie de resurse financiare care permit finantarea actiunilor de protectie a mediului. Data fiind importanta si amploarea actiunilor ce vizeaza productia si imbunatatirea calitatii mediului inconjurator, autoritatile publice sunt primele chemate sa actioneze in acest sens.

Mediul inconjurator este un bun public pur pentru ca el raspunde celor 3 caracteristici care-l deosebesc de orice alt bun public privat:

- chiar daca este consumat de catre unul, el ramane disponibil si pentru altii;

- nimeni nu poate excude pe cineva de la consumarea unui bun public pur, pe cand in cazul unui bun public privat producatorul exclude pe toti cei ce nu pot plati pretul lui;

- consumatorul nu se poate exclude pe el insusi de la utilizarea unui bun public pur.

Autoritatea publica stabileste reglementarile juridice privind raspunderile pentru deterioarea mediului inconjurator. Principiul care sta la baza legislatiei de protectie a mediului, adoptat de toate tarile, este “poluatorul plateste”; in acest fel, responsabilitatea pentru daunele produse mediului revine celui care a produs poluarea. Poluatorii pot fi personae fizice sau juridice care vor raspunde, compensand pagubele, reconstruind mediul si acordand despagubiri eventualelor victime. In SUA si in tarile Europei de vest (Danemarca, Olanda si mai ales Germania) exista legi care reglementeaza obligatiile si raspunderile vis-à-vis de poluarea mediului. Dar aceasta raspundere se poate realiza numai cand exista posibilitatea internalizarii pagubelor, adica includerea costurilor antipoluante in cheltuielile de productie; producatorul unui bun trebuie sa considere pagubele aduse mediului ambiant ca o parte a costurilor de productie.