Evaziunea fiscală manifestată la nivel internațional, modalități de prevenire și combatere

Capitolul 1: Termenul de evaziune fiscal

Juriştii au fost preocupaţi încã de la începutul secolului de definirea evaziunii fiscale, în acest scop dându-se diferite definiţii cum ar fi de exemplu: “totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cãrora cei interesaţi sustrag în totalitate sau în parte averea lor, obligaţiunilor stabilite prin legile fiscale”, sau “sustragerea de la plata obligaţiunilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele şi veniturile impozabile”.

Art.1 din legea 87/1994 defineşte evaziunea fiscalã ca fiind “sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurãrilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de cãtre persoanele fizice sau juridice române sau strãine, denumiţi în continuare contribuabili”. În art.3 din aceastã lege sunt prevazute obligaţiile contribuabilului, şi anume:

• declararea în termen de 5 zile de la înregistrare a datelor în legãtura cu subunitãţile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii şi cu orice alte locuri în care se desfãşoarã activitãţi producatoare de venituri, bãncile şi conturile bancare în lei sau în valutã, indiferent de locul unde funcţioneazã, în ţarã sau în strãinatate

• declararea organului de control a bunurilor sau valorilor impozabile depozitate în orice alte locuri

• declararea oricãror schimbãri cu privire la sediu, filiale, depozite, conturi bancare în termen de 15 zile de la data când au avut loc. Declaraţia se va comunica organelor fiscale competente

• evidenţierea veniturilor realizate şi cheltuielilor efectuate din activitãţile desfãşurate, prin întocmirea registrelor sau a oricãror alte documente prevãzute de lege

• plata la termen a sumelor datorate statului ca urmare a obţinerii de venituri, deţinerii de bunuri imobile sau mobile ori a desfãşurãrii de activitãţi supuse taxelor şi impozitelor.

Domeniul de manifestare a evaziunii fiscale este atât de întins pe cât este de larg şi variat câmpul de aplicare a impozitelor. Totuşi, ea se manifestă pregnant, în special, în domeniul impozitelor directe, influenţând randamentul acestora.

În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare:

- evaziune legală (realizată la adăpostul legii)

- evaziune frauduloasă (ilicită).

Cel mai adesea, frauda fiscală desemnează o infracţiune la lege, o încălcare voită a legii fiscale în vigoare şi se distinge de evaziunea fiscală licită, care reprezintă o utilizare abilă a posibilităţilor şi alternativelor oferite de lege.

Dacă sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale se realizează prin interpretarea legilor fiscale, în favoarea contribuabilului, atunci ne aflăm în aria evaziunii fiscale licite, care nu este considerată contravenţie sau infracţiune şi nu este pedepsită, contribuabilii diminuându-şi veniturile impozabile pe baza unor criterii sau norme acceptate, legale.

În situaţia în care se disimulează obiectul impozabil, se subevaluează cuantumul materiei impozabile sau se folosesc alte mijloace de sustragere de la plata impozitului datorat, ne aflăm în domeniul evaziunii fiscale frauduloase sau fraudei fiscale. Cel mai adesea, aceasta se manifestă prin întocmirea de declaraţii false, ţinerea de evidenţe contabile duble, nereale, nedeclararea materiei impozabile, declararea unor venituri impozabile inferioare celor reale, etc.

În acest fel se pot identifica trei zone în care contribuabilii pot acţiona, în vederea neîndeplinirii sarcinilor fiscale, după cum putem vedea în tabelul de mai jos:

Ţinând cont de gradele de ilegalitate, singura formă a evaziunii fiscale care, în funcţie de gravitate, constituie contravenţie sau infracţiune, fiind pedepsită ca atare, este cea situată în zona ilegală şi anume evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală.

Zona gri este situată la graniţa dintre legal şi ilegal, delimitarea acesteia nefiind, în practică, uşor de trasat.

Ca modalităţi concrete de evitare a impozitului, şi care presupun, fără doar şi poate, voinţa şi intenţia contribuabilului, sunt evaziunea fiscală, având la bază abilitatea fiscală, prin folosirea lacunelor sistemului fiscal şi imperfecţiunii legilor fiscale şi evaziunea fiscală prin abuz de drept. Alte modalităţi de evitare sau de diminuare a impozitului, încadrate în zona legală, sunt abţinerea contribuabililor de a îndeplini, desfăşura anumite activităţi, operaţiune frecventă în cazul unei fiscalităţi excesive şi folosirea regimurilor fiscale de favoare, în care chiar legea fiscală asigură evaziunea, cum este cazul evaluării forfetare a materiei impozabile. Evaziunea fiscală poate avea loc şi în urma unor erori determinate de necunoaşterea sau interpretarea greşită a legilor. În practică, însă, este dificil a distinge eroarea involuntară de o decizie luată conştient, în vederea diminuării impozitului, în această situaţie, jalonarea limitelor celor două forme ale evaziunii făcându-se de la caz la caz.

Capitolul 2 : Formele evaziunii fiscale

Din punct de vedere al modului cum poate fi săvârşită, al raportului care există între fenomenul în cauză şi legislaţia în vigoare, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare:

- evaziune legală (realizată la adăpostul legii)

- evaziune frauduloasă (ilicită) sau frauda fiscală.

Evaziunea fiscalã legalã reprezintã acţiunea contribuabilului de a ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevazutã a acesteia. Aceastã formã de evaziune nu este posibilã decât atunci când legea este lacunarã sau prezintã inadvertenţe. Evaziunea fiscalã legalã se realizeazã atunci când o anumitã parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, este sustrasã de la impozitare datoritã modului în care legislaţia fiscalã dispune stabilirea obiectivului impozabil.