Fiscalitatea directă a persoanelor juridice în România

INTRODUCERE

Fiscalitatea urmăreşte realizarea obiectivelor politicii economice şi ale celei sociale ale statului. Atunci când devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacţionează pentru reformarea lui, pentru a reorienta spre ceea ce ea consideră a fi ţelul ei.

Luarea în discuţie a fiscalităţii este importantă şi necesară, întrucât, din modul în care acesta este construită şi funcţionează, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală şi eficienţa implicării puterii publice în viaţa economică şi socială a unei societăţi.

Organizarea, conceperea şi funcţionare fiscalităţii conduce la mutaţii în viaţa socială, economică şi politică. Din această cauză, trebuie analizată nu numai din perspectivă statică, ci şi dinamică. Prin utilizarea sa ca instrument al deciziilor politice, fiscalitatea este în acelaşi timp generatoare şi rod al politicii fiscale, adică face să funcţioneze diferite tehnici şi mecanisme de prelevare a impozitelor şi taxelor în scopuri politice, economice şi sociale.

Lucrarea prezentată în cele ce urmează constă în studierea fiscalităţii persoanelor juridice şi este împărţită în trei capitole teoretice. În primul capitol am prezentat principalele caracteristici ale prelevărilor fiscale. Al doilea capitol este structurat pe prezentarea impozitării pe venit si pe averea persoanelor juridice, iar in cel de-al treilea capitol fac referire la fiscalitatea venitului si averilor persoanelor juridice. Sfârşitul lucrării conţine un studiu practic asupra unor date generale despre fiscalitate pentru a oferi o imagine succintă a acestui concept cât şi o descriere amănunţită a impozitelor persoanelor juridice în România precum şi regimul juridic care stă la baza perceperii acestor impozite.

Motivaţia principală a alegerii temei de licenţă a reprezentat-o importanţa influenţei fiscalităţii asupra dezvoltării economiei naţionale, studierea şi cunoaştera sarcinilor fiscale trebuind să fie una din preocupările economiştiilor români în vederea menţinerii echităţii fiscale şi stabilităţii financiare. Consider de asemenea că politica fiscală a fiecărui stat conduce la influenţarea producţiei, a ocupării forţei de muncă, dar şi a principalelor moduri de a se sustrage de la plata impozitelor atât de către persoanele fizice cât şi de cele juridice tocmai datorită presiunii fiscale accentuate în unele statele aflate în dezvoltare.

Impozitele persoanelor juridice au impact atât asupra tuturor agenţilor economici cât şi asupra statului incluzând deci cele două categorii sociale.

1. ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIND FISCALITATEA

1.1. CONCEPTUL DE FISCALITATE

Cuvântul “fisc” îşi are originea în limba latină, fiind o moştenire directă a imperiului roman. În latină clasică “fiscus” avea sensul iniţial de coş sau de paner din stuf sau din răchită folosit la presărarea strugurilor, măslinelor sau brânzeturilor. Apoi a primit sensul de paner pentru strângerea şi păstrarea banilor destinate întreţinerii principelui, de vistierie naţională sau vistieria statului. Prin urmare, cuvântul “fisc” în limba latină a avut un sens tehnic limitat, el desemnând vistieria împăratului. Începând cu secolul al XVII-lea apare în Franţa sensul actual al cuvântului având semnificaţia de instituţie însărcinată cu perceperea impozitelor, o instituţie deloc pe placul publicului.

Fiscalitatea, potrivit dicţionarului explicativ al limbii romane , reprezintă “sistem de percepere a impozitelor şi taxelor pentru fisc, totalitatea obligaţiilor fiscale ale cuiva” iar potrivit dicţionarului de neologisme reprezintă un “sistem de legi, de dispoziţii, de măsuri etc. referitoare la fisc” iar “fiscul” este definit ca fiind “formă de administrare a impozitului unui stat; serviciu de percepere a impozitelor”. Fiscalitatea (Librairie Larousse,1987, în Mutascu,2008) este explicată ca fiind: “fie un sistem prin intermediul căruia se percep impozitele” fie “un ansamblu de sarcini referitoare la impozit”, de asemenea conceptul de fisc apare ca ansamblu de administraţii publice însărcinate cu perceperea impozitelor”.

Sub aspect istoric, primele forme de impozite s-au constatat încă din antichitate, din perioada Romei Antice. După înlăturarea regalităţii în urma conspiraţiei lui Brutus şi Collatinus, romanii au instituit o nouă formă de organizare statala : republică. Mărturiile istorice cu privire la existenţa impozitelor provin de la istoricul Titus Livius care descrie ca în anul 508 i.H. plebea romană a fost obligată să plătească portorium şi tributum de către Senat. “Portorium” reprezenta o prelevare fiscală instituita asupra importurilor şi exporturilor de mărfuri care erau transportate între localităţi iar paralel a fost conceput şi impozitul pe vânzările propriu zise de mărfuri numit “venalicium”. “Tributum” sau “vertigal” era iniţial un impozit perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obţinut. Ulterior, acesta s-a perceput obligatoriu de la toţi cetăţenii statului român care deţineau proprietăţi imobiliare şi mai târziu pe bunurile mobile. Pe lângă aceste impozite se mai percepeau un impozit pe meşteşuguri, un impozit datorat de celibatari şi un impozit pe numărul sclavilor

La Roma, în anul 6 d.H., se instituie visteria imperială care iniţial centraliza veniturile de rang imperial şi impozitele vamale şi mai apoi preia de la casa Senatului sumele obţinute din confiscări, cele pe domeniul public precum şi cele pe vânzarea şi eliberarea de sclavi.