Modelul social-democrat de Securitate Socială

Cap. 1 Statul bunăstării ( Welfare state)

Apariţia şi mai târziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunăstării, constituie un element esenţial al transformarii Europei, proces început odată cu Revoluţia Industrială şi cu cea Franceză. În sens strict, ,,schiţarea" instituţională a statului bunăstării începe însă abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ocupând propriu-zis perioada dintre formarea statelor naţionale (german şi italian) şi primul razboi mondial.

Modelarea istorică a welfare state are la bază trei repere fundamentale: formarea statului modern centralizat; industrializarea şi democratizarea politică a Europei.

Practic, putem spune că prin cele trei procese care definesc originea statului bunăstării, acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenţa welfare state este, contrar aşteptărilor, pur liberală" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti germani în politica socială din anii '70 - '80, argumentând legătura strânsă a sistemului prosperităţii naţionale cu economia de piaţă capitalistă şi cu democraţia politică de masă, principii promovate de liberalismul secolului al XIX-lea.

Modernizarea Europei (politică, economică şi socio-culturală) a evoluat în paralel cu procesul de instituţionalizare a statului bunăstării. Obligaţiile şi drepturile care rezultau din sistemul instituţiilor feudale, comunitare, familiale sau religioase ale vechii Europe trec acum sub jurisdicţia statului. Acesta a preluat, în a doua parte a secolului trecut, o serie întreagă de funcţii până atunci fragmentate, abordând şi asumând de o manieră nouă, specifică statului-naţiune de secol XIX, relaţiile cu cetăţenii săi.

Din perspectiva filosofiei politice a secolului XIX, era cunoscut consensul teoreticienilor (atât conservatori cât şi marxisti), în ceea ce priveşte contradicţia de principiu dintre capitalism şi democraţie, ca forme incompatibile de organizare socială De exemplu, Mill şi Tocqueville atrag atenţia că democratizarea politică de masă va conduce la o societate în care legiferarea va fi făcută de majoritatea needucată şi lipsită de proprietate, în timp ce Marx deasemenea recunoaşte că introducerea Constituţiei democratice franceze de la 1848 a transferat formal puterea politică în mâinile fostei clase subordonate

Cu toate acestea, capitalismul şi democraţia au continuat să coexiste. Explicaţia pare să fie apariţia şi consolidarea statului bunăstării care a realizat un compromis între cele două.

Instituţiile şi politicile welfare state s-au consolidat prioritar în ţări cu grad ridicat de dezvoltare economico-socială, deci exact acolo unde capitalismul a atins stadiile cele mai avansate şi unde, după Marx, proletariatul ar fi trebuit să răstoarne pe cale revoluţionară orânduirea şi să preia puterea din mâna burgheziei.

Se întâlnesc patru mari etape ale instituţionalizării sistemului de securitate socială: 1. Faza experimentală (1870-1920); 2. Faza consolidării(1920-1945); 3. Faza expansiunii (1945-1975); 4. Criza şi reforma sistemului social (după 1975, continuând pâna în prezent).

Cancelarul Otto von Bismarck lansează în Germania anului 1883 primul program social concret menţionat în literatura de specialitate:asigurările de boală şi accident. Acest program fusese precedat de alte câteva măsuri izolate şi, chiar dacă avea acoperire limitată şi un caracter restrictiv de accedere la beneficii, constituie totuşi prima încercare de instituţionalizare a unui sistem de despagubiri pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are în primul rând o valoare simbolică.

El demonstrează că soluţia instituirii unor politici sociale guvernamentale cu rol protector a provenit din zona dreptei politice şi că aceasta are, istoric vorbind, dreptul de a-şi revendica ,,paternitatea" asupra welfare state. Este deci un motiv în plus să vedem cu claritate în trecutul sistemului securităţii sociale originea sa liberalţ, de care vorbea Peter Flora. În Germania şi în alte ţări vest-europene recent industrializate care se aflau în plină creştere economică, statul dorea să reducă ameninţarea din ce în ce mai clar formulată a stângii proletare şi să arate că este capabil să asocieze ,,dezvoltarea economică autoritară" de care era acuzat, cu protecţia socială. Democratizarea politică şi extinderea dreptului de vot până la sufragiul universal au obligat puterea politico-economică a sfârşitului de secol XIX să adopte măsuri în favoarea muncitorilor. Competiţia electorală pe care o instituie democratizarea Europei occidentale reprezintă catalizatorul care accelerează reacţia industriaşilor şi a instituţiilor statului-naţiune de a pune în aplicare programe sociale menite să asigure ,,bunăstarea colectivă".

Faza a doua a dezvoltării programelor de securitate marchează, oarecum surprinzător, consolidarea prin transferul ,,centrului de greutate" al politicilor sociale peste Atlantic. Americanii se arată în perioada interbelică mai interesaţi chiar decât europenii în adoptarea unor măsuri protectoare.

A treia mare etapă în evoluţia politicii sociale, expansiunea, este asociată frecvent cu istoria propriu-zisă a statului bunăstării în Europa postbelică şi cu modelul social-democrat (Keynesian). Cele 3 ,,decenii de aur" ale capitalismului modern occidental aduc cu sine o dezvoltare fără precedent a instituţiilor, funcţiilor şi serviciilor sociale oferite de stat, apariţia şi dezvoltarea unei birocraţii specifice dar şi, sub raport teoretic, conceptualizarea ,,Europei sociale".