Politica Agricolă Comună

Introducere

Politica Agricolă Comună (PAC) reprezintă un set de politici menite să crească veniturile fermierilor din Uniunea Europeană. PAC este o politică sensibilă. Ea reprezintă aproape jumătate din bugetul UE, dar fermierii continuă să părăsească pamântul.

Ea este responsabilă pentru multe dintre disputele existente între membrii UE și dintre UE și țările terțe, și este înca extrem de dificil de reformat. Date fiind toate aceste probleme și rolul său dominant în buget, o bună întlegere a PAC este esențială pentru studierea integrării europene. Acest capitol prezintă elementele esențiale și aspectele economice ale PAC.

Astăzi, politica comunitară în domeniul agriculturii urmăreşte sprijinirea veniturilor

agricultorilor, încurajându-i totodată să producă mărfuri de înaltă calitate cerute de piaţă şi să

găsească noi modalităţi de a-şi îmbunătăţi activitatea, precum sursele ecologice regenerabile

de energie.

Majoritatea fermelor sunt afaceri mici, deseori gestionate de familie. În multe regiuni

rurale, ele constituie o sursă importantă de locuri de muncă pe plan local, jucând un rol

principal în lumea rurală. Agricultorii europeni nu sunt singuri în această activitate. Ei sunt

prima verigă din lanţul alimentar, uneori prelucrând produsele în fermelor, dar cel mai adesea

vânzându-le altora, care le transformă în produsele alimentare pe care consumatorii le găsesc

în final în hipermarketuri. Deci ocupaţia principală a agricultorilor este producţia de alimente

primare. Pentru acest lucru, folosesc metode tradiţionale verificate în timp, pe care le-au

asociat cu ştiinţa şi tehnologia modernă pentru a oferi produse alimentare de înaltă calitate la

un preţ accesibil. Acest lucru presupune folosirea competenţelor tradiţionale, asociate cu

cunoştinţele tehnice şi talentul de comercializare a produselor alimentare.

Mai nou, reformele agricole impuse prin„Agenda 2000” a stabilit că agricultorii nu

mai trebuie să fie plătiţi doar pentru a produce produse alimentare. Astazi, cererea este

principala forţă motrică a Politicii Agricole Comune. Ea ţine seama pe deplin de preocupările

consumatorilor şi contribuabililor, lăsând în acelaşi timp agricultorilor din UE libertatea de aşi

adapta producţia la cerinţele pieţei. În trecut, cu cât agricultorii produce au mai mult, cu atât

primeau mai multe subvenţii.

Principalele momente în evoluția PAC:

-Istoricul PAC începe în 1957, odata cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene de către șase state (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxenburg ) care, în 1952 înființasera Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Reglementările de politica agricolă sunt cuprinse în articolele 38 – 46 ale Tratatului de la Roma. Tratatul fixează obiectivele și principiile Politicii Agricole Comune.

Odată stabilite aceste principia, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia măsurile de Politica Agricola Comună. Demaratorul politicii a fost olandezul Sicco Mansholt, vice–președinte al Comisiei și responsabil pentru agricultura. Mecanismul constă în linii mari, în protejarea veniturilor producătorilor agricoli prin intermediul prețurilor, și anume prin instituirea unui nivel ridcat al protecției vamale față de concurența străină, combinat, pentru anumite produse cu unificarea prețurilor interne, respectiv, fixarea de pețuri comune însoțită de un mechanism de sustinere a nivelurilor acestora. Întrucât prețurile interne erau mai ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prin subvenții. Măsurile comune aveau să fie finanțate dintr-un buget comun. Piața Agricolă a Comunității devenea în acestfel o constructive solidă, cu evoluții independente de tendințele piețelor internațional.

-Politica Agricolă Comună a intrat în vigoare din anul 1962, dar a început să funcționeze efectiv doar din anul 1964, când s-au făcut primii pași spre uniformizarea prețurilor.

-Perioada anilor ’70: politica orientată preponderent spre susţinerea veniturilor. CEE devine exportator net de produse agricole, apar surplusuri de producţie în special la cereale, lapte,carne de vită, cheltuielile agricole cresc la cca. 2/3 din bugetul comunitar

-Perioada anilor ’80: măsuri mai restrictive: introducerea sistemului de cote, stabilizarea cheltuielilor agricole, scăderea preţurilor garantate, introducerea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside) şi a programelor de extensificare a producţiei agricole. Însă problemele vechi (supraproducţia, cheltuielile bugetare) persistă şi apar unele noi: dispute comerciale, efecte dăunătoare asupra mediului datorită caracterului intensiv al producţiei

-1992: reforma MacSharry: reducerea preţurilor garantate în paralel cu introducerea de plăţi compensatorii, permanentizarea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside), introducerea primelor măsuri de protejare a mediului şi pensionare anticipată a fermierilor

-1986-1994: negocieri în cadrul GATT (runda Uruguay): tarificarea barierelor netarifare, reducerea protecţiei tarifare, reducerea subvenţiilor la export, introducerea accesului minim garantat pentru produsele agricole în proporţie de 5% din cererea internă.

-Perioada anilor ’90: lipsă de competitivitate pe pieţele internaţionale determinată de preţurile mari, proceduri administrative complicate, cheltuielile agricole în continuare ridicate

-1999: Consiliul European de la Berlin îşi însuşeşte documentul strategic Agenda 2000. Noi măsuri de reformă: reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor directe; importanţă sporită acordată politicii de dezvoltare rurală, care devine pilonul al doilea al PAC.