Rolul cheltuielilor publice în perspectiva lui JM Keynes

CAP I. Keynesismul, curent al economiei de piață dirijate

Keynesismul este un curent de gândire economică dirijist care situează în centrul atenției stabilitatea sistemului economiei de piață, în același timp cu o ocupare deplină a forței de muncă, într-o dezvoltare pe termen lung a economiei de piață.Numele acestui curent este legat de teoria economistului liberal J. M. Keynes.

Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii ’30, bazele unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în formele ei clasică şi neoclasică. El a cunoscut, poate şi mai bine decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii după primul război mondial. Mişcarea acestui curent nu este numai rezultatul autoreglarii prin mecanismele pieţei, ci ea face necesară intervenţia statului pentru a realiza echilibrul în economie. În concepţie keynesiană, dezvoltarea reprezentată de creşterea venitului naţional, este variabilă dependentă de consumul populaţiei şi preferinţele intreprinzătorilor pentru investiţii , considerate variabile dependente.

Doctrina keynesistă a apărut în alternativă cu doctrinele care susțineau reglarea spontană a economiei sau ajustarea pieței. De obicei, se consideră că teoria lui Keynes se află la originea macroeconomiei, adică a teoriei despre economie care adoptă un punct de vedere global asupra producției, ocupării și consumului, și care se sprijină în raționamente pe o psihologie comportamentală colectivă. În secolul al XIX-lea economiștii nu au făcut distincție între microeconomie și macroeconomie.

Aparut în contextul Marii Depresiuni din 1929, keynesismul contine o nouă concepție despre politica economica, asumând atât o explicație pentru noile evoluții ale capitalismului, cât și soluții pentru depâșirea recesiunii și atingerea ocupării depline. Doctrina keynesistă susține intervenția indirectă a statului în economie, prin mijloace considerate eficiente și acceptabile pentru asigurarea securitații ocupării și a venitului.

Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie cartea „Urmările economice ale păcii”, în prefața căreia condamnă orientarea spre avuţie cât mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile din economie şi societate.

De la cele câteva idei intuite în „Urmările economice ale păcii”, dezvoltate de autor şi completate cu altele în „Tratat asupra banilor” , J.M.Keynes ajunge la un sistem teoretic, expus în lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” autorul se detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-se o nouă paradigmă în ştiinţa despre economie.Aceasta este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în principiu, dar mersul ei în fapt este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii) psihologice fundamentale ale oamenilor care, lăsate să acţioneze de la sine, influenţează nefavorabil echilibrul economic, generând crize, şomaj şi alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta.

În concepția lui Keynes, șomajul și inflația sunt strâns legate, ceea ce impune o teorie a ocupării care să treacă mai întâi printr-o analiză monetara. Keynes dezvoltă astfel o analiză a circuitului economic pornind de la cheltuielile alocate fie investițiilor, fie consumului, cheltuieli care împreună formează venitul global. Keynes formulează o conceptie nouă, opusă atât austriecilor, cât și sintezei eloborate de A. Marshall. El contestă ideea potrivit careia rata dobânzii este o simplă variabilă care ajustează oferta de economii și cererea investitorilor de capitaluri. Pentru Keynes, rata dobânzii este o mărime financiară pură, rezultată din predispozițiile psihologice perceptibile la nivel global.

Concluzia generală la care a ajuns Keynes era aceea că economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”.

Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea cererii efective şi de aici, creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată de intervenţia statului în economie, prin gândirea politicii dirijismului de transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice. Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia etatistă, în vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se regăsea faptul că

statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă, de natură să compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi”, sau chiar să reducă această înclinaţie. De asemenea, era avută în vedere şi o politică monetară care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii.

1.1. J.M.Keynes reprezentant al keynesismului

Keynesismul îşi face apariţia dupa 1930, prin economistul englez J. M. Keynes, considerat de mulţi economişti contemporani ca fiind iniţiatorul unei noi concepţii care a produs o revoluţie în gândirea economică. Keynes pune bazele unei noi teorii cu privire la evoluţia economiei. Mişcarea acesteia nu mai este numai rezultatul autoreglarii prin mecanismele pieţei, ci ea face necesară intervenţia statului pentru a realiza echilibrul în economie. În concepţie keynesiană, dezvoltarea reprezentată de creşterea venitului naţional, este variabilă dependentă de consumul populaţiei şi preferinţele intreprinzătorilor pentru investiţii , considerate variabile dependente.

Se naşte în 1883 la Cambridge. Fiu al lui John Neville Keynes, studiază la Eton si Kings College din Cambridge. Absolva matematica şi se specializeaza în economie studiind cu Alfred Marshall si A. Pigou. Intră ca funcţionar la India Office în 1906. Ramane doi ani în Asia pana ce în 1908 intră ca profesor de Economie la Cambridge, post pe care îl menţine până în 1915. În 1916 se angajează la Tezaurul britanic unde ocupă locuri importante. Reprezintă acest organism la Conferinta de Pace de la Paris, post din care demisionează în 1919 din cauza opoziţiei sale faţă de regimul de reparaţii ce se impunea Germaniei. Se intoarce la Cambridge ca profesor, alternând munca sa docentă cu activităţi particulare în firme de asigurări şi investiţii ceea ce îi aduce importante venituri. Critică politica deflaţionistă a guvernului şi se opune în mod inutil la intoarcerea stapanului aur.