Sistemul bancar din Croația

1. Sistemul bancar croat

1.1 Scurtă istorie a sistemului bancar croat

Spre deosebire de alte tări central si est-europene, la începutul procesului de tranzitie de la socialism la capitalism în Croatia era deja stabilit un sistem bancar pe două nivele, însă acesta a fost reînoit si au fost introduse practicile bancare bazate pe piată.

În 1990, în Croatia operau 26 de bănci. În conformitate cu varianta Iugoslavă de socialism, întrerpinderile de stat erau detinute de bănci, iar când aceste întreprinderi au fost privatizate, băncile au fost transferate în proprietatea privată ca un efect secundar. Prin urmare, investitorii privati detineau aproape 60% din totalul activelor sectorului bancar încă din 1997, chiar dacă nu au fost privatizări bancare într-un sens restrâns.

Datorită modului facil de acordare a licentelor, cu cerinte scăzute a capitalului minim si oferind o supraveghere relativ liberă a spatiului de lucru, numărul băncilor a crescut considerabil de-a lungul anilor 1990, ajungând pâna la 60 în 1997. Totusi, nivelul global de concentrare în sistemul bancar croat a fost ridicat : în 1995, patru din cele mai mari bănci aveau în total o cotă de piată a activelor de aproape 70%.

De-a lungul anilor 1990, sistemul bancar s-a confruntat cu diverse probleme care au trebuit rezolvate, printre acestea au fost rezervele de monedă străină care au trebuit să fie redepozitate la Banca Natională a Iugoslaviei. Când s-a hotărât închiderea oricăror schimburi străine de rezerve după dizolvarea Iugoslaviei, guvernul Croat si-a asumat răspunderea pentru revendicările bancare. Din moment ce schimburile de monedă străină nu au fost suficiente, guvernul a emis obligatiuni în marcă Germană pentru bănci spre sfârsitul lui 1991 pentru a-si sprijini bunurile ca o contravaloare a depozitelor monetare străine. În acelasi timp, depozitele caselor de monedă străină au fost înghetate de către guvern pentru o perioadă de trei ani cu scopul de a ajuta băncile în privinta presiunilor exercitate de lichidităti, pentru a fi gradat deblocate la o rată minimă de 20 rate bianuale. Până la sfârsitul lui 2004, aceste depozite au fost returnate aproape complet.

Datoriile de primit de la firmele detinute de stat au fost o altă problemă mostenită. Pentru a remedia situatia, guvernul a eliberat asa zisele „big bonds” (obligatiuni mari) în perioada 1991 – 1992, prin care întreprinderile replăteau valoarea nominală a obligatiunilor scadente băncilor. Obligatiunile aveau o perioadă de valabilitate de 20 de ani si erau indexate la pretul de emitere (PPI), dar le-a fost acordat mult interes si nu se puteau da la schimb; asadar, nu au adus băncilor lichidităti noi.

Ambele solutii au ajutat băncile în privinta solvabilitătii (la un cost combinat de aproximativ 23% din PIB-ul anual), dar au esuat în privinta câtorva probleme majore, printre care structurile „cross-ownership” neproductive ce au trebuit institutionalizate de primele forme ale privatizării indirecte ale băncii, capitalul scăzut bază a multor bănci noi create sau faptul că multe bănci au fost făcute de corporatii non-financiare cu un singur scop, de a colecta depozite ieftine. Mangementul necorespunzător, riscul de monitorizare al creditelor calculat imprecis si al ineficientei costurilor au avut un loc important în lista deficientelor. Dată fiind problema celor mai mari patru bănci din tară, ratele interbancare au fost constant ridicate în prima jumătate a anilor 1990; combinate cu presupunerea că aceste patru bănci vor fi prevenite de la faliment, cele mai mari rate au condus schimburile interbancare către o afacere prosperă. Totusi, ratele schimburilor interbancare au coborât simtitor si foarte repede după ce lichidităti au fost „injectate” în 3 din cele 4 bănci ale căror bunuri si obligatii au fost sterse în 1995 – 1996 în timpul programului de reabilitare bancară (la un cost anual de 6% din PIB).

Declinul ratelor interbancare combinat cu o crestere economica puternică, o rată de schimb stabilă, o rata a inflatiei scăzută si intrarea de capitaluri rezultate din repatrierea activelor monetare străine au fortat băncile să îsi extindă afacerile cu clienti non-bancari. În timpul boom-ului creditului bancar rezultat ca o consecintă, managementul riscului bancar a fost de multe ori deficitar, procesele de creditare erau slab controlate, provizioanele pentru pierderile din imprumuturi erau inadecvate si competitia pentru crearea depozitelor era deseori iresponsabilă. Esecul băncilor a început să apară când împrumuturile nu erau plătite când trebuia, în timp ce cresterea economică a scăzut datorită cresterii sarcinii fiscale si politicilor monetare, care au fost implementate în 1998 ca un răspuns pentru o deterioare ridicată în balanta de plăti externe. Dificultătile au fost crescute si de diferiti factori externi (exemplu criza financiară din Asia 1997, criza din Rusia 1998 si războiul din Kosovo) au avut ca apogeu o criza bancară din 1998 – 1999, ce a afectat 16 bănci; 12 dintre ele au iesit de pe piată, două au făcut fuziune cu alte bănci si doar 2 au fost reabilitate. Ca rezultat al procesului de consolidare si al câtorva fuziuni, numărul băncilor a scăzut de la 60 la sfârsitul lui 1998 la doar 43 până în 2000.

Un rezultat major al crizei a fost decizia guvernului de a vinde băncile rămase detinute de stat către investitori străini care au fost opriti din a intra pe piata Croată datorită conflictelor militare existente în regiune în 1990 ; prima banca străină a pătruns în Croatia în 1994, înaintea acordului Dayton (1995), si alte câteva si-au găsit loc după intelegerea de pace. În 1998, nu erau mai mult de 10 bănci detinute de străini, operationale în Croatia cu un procent de 6.7% din totalul activelor bancare. Între 1999 si începutul lui 2000 guvernul a stopat eforturile de privatizare, vânzând a doua, a treia si a patra mare bancă (măsurată pe baza activelor totale) către investitori străini plasând majoritatea actiunilor către cea mai mare bancă cu investitori străini prin intermediul pietei de schimb din Londra. Acest pas si vânzarea băncilor mai mici investitorilor străini, precum si stabilirea de noi bănci străine au dus la cresterea numărului de banci străine la 24; dupa 2001, băncile străine detineau 89.3% din totalul activelor bancare. Din Septembrie 2004, numărul acestora s-a redus la 17 ca un rezultat a diverse fuziuni, dar ponderea lor în totalul activelor sectorului bancar a crescut la 91%.