Strategii de Politică Monetară

Capitolul 1. Strategii indirecte de politică monetară

1.1. Ţintirea cursului de schimb

Strategia de politică monetară bazată pe ţintirea cursului de schimb presupune legarea monedei naţionale de o monedă mai stabilă, care deţine o pondere semnificativă în relaţiile comerciale ale statului respectiv .

În cadrul strategiei de ţintire a cursului de schimb, Banca Centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte pe baza intervenţiilor directe pe piaţa valutară, intervenţii menite să susţină cursul valutar. Implementarea strategiei de ţintire a cursului de schimb impune mai multe condiţii:

• adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflaţiei comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este „ancorat” cursul valutar al propriei monede;

• existenţa unui nivel suficient al rezervelor internaţionale care să permită intervenţii prompte pe piaţa valutară;

• menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a stabilităţii politice şi a cadrului instituţional şi legislativ care le influenţează puternic pe primele.

Utilizarea cursului de schimb ca ancoră de politică monetară prezintă anumite avantaje pentru ţara beneficiară. În primul rând, obligă economia respectivă să tindă către nivelul inflaţiei manifestat la nivelul economiei cu care se face comparaţia. De asemenea utilizarea unei astfel de ancore asigură o reacţie mult mai promptă din partea publicului, deoarece anunţarea unui anumit nivel al cursului de schimb determină un anumit comportament al populaţiei, cursul de schimb fiind, de fapt, preţul care evidenţiază evoluţia viitoare a puterii de cumpărare a monedei naţionale şi, implicit, soliditatea acesteia la nivelul economiei. Chiar dacă practicarea unui regim monetar bazat pe manevrarea cursului de schimb poate determina o creştere a credibilităţii autorităţii monetare, conduce, în acelaşi timp, la reducerea autonomiei Băncii Centrale în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor de politică monetară; celelalte variabile monetare trebuie determinate în strânsă corelaţie cu respectarea fixităţii cursului valutar.

Astfel, şi celelalte variabile monetare vor fi legate automat de variabile corespondente din ţara cu care se face comparaţia, modificarea acestora din urmă generând importante modificări la nivelul primelor. Un alt posibil risc este acela al adoptării unui curs valutar supraevaluat care, în timp, conduce la o erodare a puterii de cumpărare a monedei naţionale, deoarece economia reală nu poate susţine pe termen lung un astfel de curs.

Ţintirea cursului de schimb poate fi folosită ca o politică alternativă pentru atingerea obiectivului final de stabilitate a preţurilor. Abordarea de către Austria a ţintirii cursului de schimb nu a fost rezultatul unei strategii, ci al unei încercări după suprimarea parităţii dolarului american în aur în 1971. Instrumentul introdus a fost un index al cursului de schimb compus din monedele naţionale ale principalilor parteneri comerciali care servea ca indicator pentru stabilirea cursului pentru intervenţiile zilnice pe pieţele valutare. O astfel de strategie nu poate funcţiona dacă nu este credibilă, iar pentru crearea credibilităţii, banca centrală trebuie să menţină şi să crească rolul său activ pe piaţa valutară. Politica cursului de schimb implică renunţarea la independenţa creşterii monetare şi la stabilirea ratelor dobânzii, reducând însă volatilitatea cursului de schimb.

Economiile de dimensiuni mai reduse tind să prefere ancorele de curs de schimb, respectiv regimuri de tip "consiliu monetar" în Bulgaria, Estonia şi Lituania sau hard peg în Letonia. Celelalte ţări au optat pentru aranjamente de curs de schimb mai flexibile, de la flotare liberă în Polonia şi flotare controlată în Republica Cehă şi în România până la o bandă de fluctuaţie a cursului de schimb de tip ERM II în Ungaria, asociate cu strategia de ţintire a inflaţiei. În cadrul regimurilor de tip "consiliu monetar", politica monetară este lăsată pe seama unui "pilot automat", în timp ce băncile centrale care practică ţintirea inflaţiei utilizează în mod activ instrumentele de politică monetară disponibile şi adoptă decizii complexe în vederea realizării obiectivului unei inflaţii reduse şi stabile .

Fixarea unui curs de schimb poate, în principiu, să constituie parte a unei strategii

coerente în obţinerea unei inflaţii reduse pe o perioadă de timp, prin legarea (raportarea)

politicii monetare interne de cea a unei ţări partenere; aceasta înseamnă că politica

monetară nu va putea reacţiona la condiţiile economice interne, va fi indiferentă la variaţia producţiei sau la gradul de ocupare.