Tendințe ale Impozitării Corporațiilor în Uniunea Europeană

1. Introducere

În condiţiile desfiinţării avntajelor fiscale pentru investitorii străini, numeroase ţări din Centrul şi Estul Europei, devenite state membre, au optat pentru reducerea nivelurilor de impunere atât pentru investitorii străini, cât şi pentru cei autohtoni cu intenţia de a-şi păstra economiile atractive.

Astfel, nivelul ratei fiscalităţii şi, în special, nivelul ratei de impozitare a veniturilor companiilor au devenit părţi din formula complexă care descrie complexivitatea naţională.

În Uniunea Europeană se utilizează mai multe noţiuni legate de impozitarea corporaţiilor:

1. cota nominală (legală) nu oferă informaţii asupra poverii fiscale efectiv la care este supusă compania întrucât nu ia în considerare modalităţile diferite prin care poate fi determinată baza de impunere. Ratele nominale par să aibă o funcţie psihologică importantă deoarece sunt percepute de către investitorii internaţionali drept semnale cu privire la climatul fiscal general al unei ţări;

2. cota efectivă marginală reprezintă rata de impunere a unei investiţii marginale care obţine un randament egal cu rata dobânzii la economii, luând în considerare amortizările deductibile fiscal, rata inflaţiei şi sistemele de imputare;

3. cota implicită (aparentă) se calculează la nivel macroeconomic (prin raportarea impozitelor percepute la PIB) sau microeconomic (prin raportarea impozitului perceput la profitul brut).

În funcţie de complexitatea operaţiei supuse impozitării, rata efectivă este mai strâns sau mai puţin strâns asociată cu rata nominală. Ca regulă generală, diferenţa dintre cele două rate este mai mare în cazul investiţiilor directe decât în cel al investiţiilor de portofoliu.

Acest fapt explică de ce anumite ţări recurg la rate nominale scăzute (pentru a induce raportarea profiturilor în propria jurisdicţie) şi rate efective ridicate (pentru a avea o bază de impunere cât mai largă).

Totuşi, diferenţele înregistrate între statele membre ale UE din punct de vedere al ratelor efective se explică în principal prin diferenţele existente la nivelul ratelor nominale şi doar în subsidiar prin diferenţe la nivelul elementelor care determină baza de impozitare.

2.Tendinţe ale impozitării corporaţiilor în Uniunea Europeană

Principalele aspecte care au marcat evoluţia impozitării corporaţiilor în Uniunea Europeană:

- un Comitet Fiscal şi Financiar înfiinţat în anul 1960 de către Comisia Europeană sub preşedinţia profesorului Fritz Neumark a elaborate, în iulie 1962, un raport care pleca de la premisa că dispariţia frontierelor intracomunitare presupune şi abolirea “frontierelor fiscale”. Raportul conchidea cǎ “normalizarea” condiţiilor de concurenţă în interiorul Comunităţii nu necesită acţiunea şi asupra ratelor de impunere. Era în schimb accentuată necesitatea uniformizării bazei de impunere a veniturilor corporaţiilor (recomandându-se în acest scop utilizarea unui sistem comun de imputare, cu două rate de impunere, în funcţie de destinaţia dată profiturilor), ca şi a îmbunătăţirii cooperării dintre autorităţile fiscale naţionale, fiind preconizată încheierea unui tratat multilateral pentru evitarea dublei impuneri, care să se substituie multitudinii de tratate bilaterale negociate în baza Art.293 al Tratatului.

- prin două memorandumuri, adoptate în 1967 şi 1969, Comisia şi-a manifestat intenţia de a fi adoptate măsuri cu privire la:

-abolirea impozitului la sursa pentru câştigurile din obligaţiuni;

-introducerea unei baze uniforme de impunere a veniturilor corporaţiilor;

-uniformizarea metodelor de inspecţie şi colectare a impozitelor.

- un alt comitet, condus de profesorul Van den Tempel (1970) recomandă aplicarea sistemului “clasic”, generator de dubla impunere, în care are loc impozitarea atât a profitului corporaţiilor, cât şi a veniturilor personale ale acţionarilor în care se include dividendele primite.

- în 1975 Comisia a elaborat primul pachet de iniţiative referitoare la impozitarea veniturilor corporaţiilor care prevedea, între altele, alinierea cotelor de impunere în intervalul de 45-55%, utilizarea parţială a sistemului de imputare fiscală pentru preîntâmpinarea dublei impozitări a dividendelor distribuite acţionarilor, ca şi o cotă unică de 25% de reţinere la sursa pentru dividende. Propunerea a fost blocată la nivelul Statelor Membre dar a fost criticată, în 1979, şi de Parlamentul European.

- comitetul de experţi prezidat de Onno Ruding a propus (în 1992) o armonizare în etape: pentru început, până în 1994, ar fi trebuit abolită orice dublă impozitare a fluxurilor transfrontaliere de venit, ceea ce presupunea eliminarea taxării la sursă a dobânzilor, dividendelor şi redeventelor şi extinderea asupra tuturor corporaţiilor a beneficiilor Directivei referitoare la societăţile-mamă şi subsidiarele lor; de asemenea, o rată minimă de impunere de 30% asupra venitului corporaţiilor ar fi trebuit introdusă. Într-o a doua etapă, urmând a fi încheiată odată cu introducerea monedei unice, trebuiau unificate anumite principii de impozitare (în particular, determinarea preţurilor de transfer şi introducerea posibilităţii compensării fiscale a pierderilor înregistrate în alte jurisdicţii fiscale de către subsidiarele unei societăţi-mamă) şi introdus un plafon maxim al ratei de impunere a profitului, stabilit la 40%.