Utilizarea Regulii Taylor

I. Introducere : politica monetara

Politica monetara este alaturi de politica fiscala una din cele doua

modalitati prin care autoritatile guvernamentale influenteaza intr-o economie

de piata ritmul si directia activitatii economice, avand efecte nu numai asupra

nivelului si variatiei produsului intern brut, ci si asupra ritmului in care preturile

cresc sau scad.

Abilitatea bancilor centrale de a conduce politica monetara rezida din pozitia de monopol pe care o detin in ceea ce priveste oferta propriilor lor contrapartide pe care bancile comerciale le solicita, pentru a constitui rezerve legale sau a efectua decontari cu celelalte banci comerciale, cu scopul de a constitui moneda si creditul folosite in tranzactiile zilnice care au loc in economie.

In general, stabilitatea preturilor este considerata ca fiind principalul obiectiv al politicii monetare, pentru cele mai multe banci centrale din lume, inclusiv pentru Banca Nationala a Romaniei. Conform lui Benjamin Friedman (2000) alte obiective acceptate pentru politica monetara includ echilibrul balantei comerciale, stabilitatea pietelor financiare si atragerea capitalului strain sub forma de investitii directe si de portofoliu.

Pentru ca politica monetara sa fie eficienta, este necesara existenta unui mecanism de transmisie a politicii monetare prin care actiunile financiare ale bancii centrale sa afecteze actiunile nefinanciare si deciziile firmelor si gospodariilor. Unul din cele mai importante aspecte ale acestui mecanism se refera la necesitatea bancilor comerciale de a detine moneda la banca centrala sub forma de rezerve obligatorii, calculate ca procent din totalul depozitelor atrase, metodologia de calcul, precum si tipurile de depozite luate in considerare in calculul rezervei obligatorii fiind diferite de la tara la tara. Astfel, mecanismul rezervelor obligatorii apare ca un prim instrument prin care banca centrala influenteaza economia in ansamblul ei, actionand direct asupra bancilor comerciale. Nu toate tarile cer bancilor comerciale sa isi constituie rezerve la banca centrala, printre exceptii numarandu-se Canada, Noua Zeelanda si Marea Britanie.

Un alt instrument de politica monetara este reprezentat de sistemul

operatiunilor de piata (open market operations) in care banca centrala vinde

sau cumpara titluri, de obicei sub forma obligatiunilor sau bonurilor de tezaur

emise de autoritatile guvernamentale. Cand o banca centrala cumpara bonuri

de tezaur, va efectua plata creditand contul de rezerve al bancii cu care

tranzactioneaza, cont deschis la banca centrala. In acest mod, va creste

volumul total al rezervelor detinute de sistemul bancar si implicit baza

monetara. Cand o banca centrala vinde bonuri de tezaur, va debita contul de

rezerve al bancii cu care tranzactioneaza, ducand la scaderea volumului total

al rezervelor detinute de sistemul bancar, respectiv a bazei monetare. Primul

tip de operatie caracterizeaza o politica monetara expansionista (laxa), iar al

doilea tip o politica restrictiva.

Al treilea instrument de baza al politicii monetare este reprezentat de mecanismul creditelor de refinantare acordate de banca centrala. Acest mecanism joaca un rol important in primul rand in tarile care nu impun constituirea de rezerve de catre bancile comerciale in cont la banca de emisiune.Creditele de refinantare apar deseori sub forma scontarii sau creditului lombard (pe gaj de titluri). Taxa scontului (la care se efectueaza operatiunile de rescontare) se constituie ca un planseu (floor) pentru dobanzile practicate in economie.

II. Optiuni de politica monetara: discretie vs. angajament.

Problema credibilitatii apare in momentul in care organismul care realizeaza politica monetara doreste sa realizeze o regula optima pentru politica monetara sau un plan pentru politica viitoare la un punct t ales arbitrar in timp. Conform lui Persson si Tabellini, designer-ul politicii monetare va avea de maximizat o functie sub anumite constrangeri derivate din necesitatea de a asigura echilibrul sectorului privat. In momentul cand selecteaza cea mai buna politica pentru un punct t+s in viitor, decidentul va trebui sa tina cont de modul in care politica din perioada t+s va afecta comportamentul agentilor economici privati din momentul t in momentul t+s.

In momentul in care se ajunge la t+s apare urmatoarea problema: traiectoria politicii monetare stabilita la timpul t va mai fi optima? Conform studiilor de specialitate din domeniul politicii monetare, de obicei aceasta nu va mai fi optima. Deoarece deciziile consumatorilor luate intre momentele t si t+s au fost deja adoptate, politica monetara nu mai le poate influenta. Decidentul in domeniul politicii monetare se confrunta cu alte probleme decat cele care erau in vigoare in momentul t si acest lucru il va face sa prefere o alta politica. In acest caz, alegerea originala pe care a facut-o politicianul va fi inconsistenta dinamic.

Conform lui Walsh (1998), o strategie de politica monetara optima la momentul t este inconsistent dinamica daca la momentul t+k, moment cand urmeaza sa fie adoptata, ea nu mai este optima. O conditie socotita drept necesara este ca factorul de decizie in politici monetare sa dispuna de o a doua solutie (second best choice). In general pentru ca fenomenul de incosistenta dinamica sa apara, trebuie sa existe anumite externalitati si sa nu existe un numar suficient de instrumente pentru controlul lor. (conditie care de obicei apare in cele mai multe economii)