Conflictul Israel - Palestina

Declaraţia Balfour

Teritoriile palestiniene au fost ocupate începând cu secolul al VII-lea de arabi şi incluse în statele care au moştenit califatul iar populaţia a fost în cea mai mare parte islamizată, supravieţuind totuşi câteva mii de iudaici şi de creştini. Apoi în zonă s-au aşezat temeinic turcii care au asigurat totuşi toleranţă religiilor creştină şi iudaică. Sfârşitul secolului al XIX-lea aduce cu sine şi o re¬deş¬teptare a conştiinţei naţionale a poporului ales care a pornit pe calea luptei pentru o identitate şi patrie comună şi astfel s-a născut sionismul. Prilejul pentru îndeplinirea aspiraţiilor naţionale ale poporului evreu l-a constituit Primul Război Mondial. În ajunul primei mari conflagraţii mondiale a secolului trecut Palestina constituia o unitate administrativă distinctă în cadrul Imperiului Otoman, dar spre această parte a lumii se îndreptau tendinţele hrăpăreţe ale puterilor lumii şi în acelaşi timp ale sioniştilor care doreau reîntoarcerea pe pă¬mântul străbun şi înteme¬ierea unui stat propriu. În al treilea an de război, mai precis în 10 decembrie 1917 armata britanică va intra în Ierusalim , pentru ca întregul teritoriu al Palestinei să fie ocupat de englezi în toamna lui 1918. Dar înainte de aceasta, la 2 noiembrie 1917, ministrul de externe al Imperiului Britanic, Arthur Balfour, făcea o declaraţie, sub for¬ma unei scrisori care va de¬veni cunoscută mai târziu sub denumirea de „Dec¬la¬raţia Balfour”. Este actul politic care declanşează procese politice greu de anticipat şi care stau la baza conflictelor de astăzi. Prin acea declaraţie ministrul de externe britanic spu¬nea că „Guvernul Ma¬ies¬tăţii Sale priveşte favorabil stabilirea în Pales¬ti¬na a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi va utiliza toate eforturile sale pentru înlesnirea acestui obiectiv...”. Această declaraţie şi alte asigurări vor provoca o intensă emigraţie evreiască în zonă care se va accentua odată cu declan¬şa¬rea holocaustului în Eu¬ropa. Marea Britanie, puterea mandatată cu ad¬mi¬nis-trarea Palestinei de Conf¬e¬rinţa de Pace de la Paris va avea însă serioase dificultăţi în asigurarea păcii în zonă din cauza conflictelor izbucnite între arabi şi evrei.

Conflictul Israel - Palestina

După încheierea celui de al doilea război mondial, problema Palestinei se va pune în termeni deosebit de acuţi şi concreţi, determinaţi de urmările conflictului mondial ca şi de situaţia internă din acest teritoriu, situaţie devenită tot mai explozivă. În intervalul scurs de la Declaraţia Balfour şi până la sfârşitul anului 1944 numărul lo¬cuitorilor evrei a ajuns la 554 mii persoane, adică 31 % din totalul popu¬laţiei Palestinei, faţă de circa 10 % înainte. De data aceasta evreii luptau pentru un stat propriu, independent, constituindu-şi formaţiuni armate precum Irgun şi Hagana care se băteau şi cu armata britanică şi cu formaţiunile asemănătoare arabo-palestiniene. A fost necesară aducerea problemei palestiniene în discuţia Adu¬nării Generale a Naţiunilor Unite care la 29 noiembrie 1947 a adoptat planul de par¬tajare a Palestinei care prevedea ca 43 % din teritoriu, ce cuprindea 498 de evrei şi 497 mii de arabi să aparţină statului evreu iar restul teritoriului, cu 725 mii arabi şi 10 mii evrei statului arab. Ierusalimul, oraşul sfânt a trei religii universale urma să devină zonă internaţională, sub protecţia Naţiunilor Unite.

Liga Naţiunilor a împărţit teritoriul fostului Imperiu Otoman în entităţi noi. Acestea aveau să fie administrate de Marea Britanie şi Franţa, sub supravegherea Ligii, pe o durată nedeterminată, până când Liga va considera că locuitorii sunt pregătiţi pentru independenţă şi auto-guvernare.

Franţa şi Marea Britanie şi-au împărţit mandatele în cadrul Conferinţei de la San Remo din aprilie 1920. Franţa a primit mandate în Siria şi Liban, iar Marea Britanie primeşte mandate în Irak şi Palestina, ca zonă formată din teritoriile aflate de ambele părţi ale râului Iordan. Prin Declaraţia Balfour din 1917, britanicii se declaraseră susţinători pentru stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu, sprijinind imigraţia masivă a evreilor în Palestina în timpul Mandatului Britanic, fapt care a dus la tensionarea crescândă a relaţiilor dintre guvernarea britanică, evrei şi arabi.

Războiul declanşat de statele arabe în 1948, odată cu crearea statului Israel, constituie începutul unei lungi serii de violenţe, încercări de pacificare, încălcări de acorduri şi repetate reescaladări. Are la origini conflictul dintre locuitorii arabi ai Palestinei şi evreii colonizaţi în regiune de către mişcarea sionistă, cu sprijin britanic.

Arabii au primit cu duşmănie încercarea evreilor de a le lua pământul. Conduşi de ma¬rele muftiu Hajj Amin El Husseini, ei s-au răsculat în repetate rânduri, luând astfel naştere o îndelungată ostilitate între evreii şi arabii din Palestina. Marea Britanie a oprit imigraţia israe-liană spre Palestina. În urma Holo¬cau¬s¬tului, în care 6 milioane de evrei au fost ucişi de nazişti, au crescut pre¬siunile asupra Marii Britanii pentru ac¬cep¬tarea imigranţilor evrei în Pales¬ti¬na.

În 1947, ONU a împărţit teritoriul între statele arab şi israelian. Arabii nu au fost de acord cu împărţirea, şi astfel a izbucnit războiul. Evreii au obţinut o victorie decisivă şi şi-au extins statul, iar câteva sute de mii de palestinieni au fost siliţi să se refugieze. Statele ara¬be au refuzat să recunoască Israelul sau să încheie pace cu acesta. Au izbucnit războaie în 1956, 1967, 1973 şi 1982, plus numeroase raiduri şi contralovituri israeliene.