Deșerturile

Deşerturile sunt regiuni (însumând peste 20 mil. km2 pe Glob) cu un climat arid şi semiarid, lipsa precipitaţiilor (care foarte rar ajung la 300 mm/an), temperaturile foarte aride, uneori cu diferenţe foarte mari între noapte şi zi, şi vânturile foarte puternice, condiţionând o anumitǎ florǎ si faunǎ.

Deşerturile sunt rǎspândite pe toate continentele, în afarǎ de Antarctida, în care dominǎ landşafturile polare şi sunt întinse pe trei zone naturale: temperatǎ, subtropicalǎ şi tropicalǎ.

Zona temperatǎ 7,0 mil. Km2

Eurasia 5,9 mil. Km2

America de Nord 0,6 mil. Km2

America de Sud 0,5 mil. Km2

Zona subtropicalǎ 7,4 mil. Km2

Eurasia 4,7 mil. Km2

Africa 1,1 mil. Km2

Australia 0,2 mil. Km2

America de Nord 0,9 mil. Km2

America de Sud 0,5 mil. Km2

Zona tropicalǎ 17,0 mil. Km2

Eurasia 3,7 mil. Km2

Africa 8,9 mil. Km2

Australia 3,2 mil. Km2

America de Nord 0,4 mil. Km2

America de Sud 0,8 mil. Km2

În emisfera nordicǎ deşerturile se întind pe patru continente: Europa, Asia, Africa şi America de Nord. În Africa ele sunt cuprinse între aproximativ 15 şi 300 latitudine nordicǎ; în Asia: între 15 – 350 latitudine nordicǎ în Peninsula Arabicǎ, între 22 – 480 latitudine nordicǎ în Orientul Apropiat şi Asia mijlocie şi între 36 şi 460 latitudine nordicǎ în Asia centralǎ.

Deşerturile din partea centralǎ şi nordicǎ a Asiei mijlocii fac parte din zona temperatǎ, deşerturile Orientului Apropiat, cele din sudul Asiei mijlocii, ale Podişului Iranian, ale Africii de nord şi ale Peninsulei Arabice fac parte din zonele tropicalǎ şi subtropicalǎ. În America de Nord, deşerturile sunt cuprinse în zonele temperate şi subtropicale, între 22 şi 440 latitudine nordicǎ. Deşerturile şi semideşerturile Asiei şi Africii de nord formeazǎ un brâu care se întinde pe aproximativ 11 000 km. Pe continental Americii de Nord deşerturile nu formeazǎ un asemenea brâu ci ocupǎ platouri intramontane, podişuri sau depresiuni intramontane.

Deşerturile Americii de Nord

Deşerturile Americii de Nord se întind în limitele zonei temperate şi ale celei tropicale, aproximativ între 22 – 440 latitudine nordicǎ. Ele nu ocupǎ teritorii întinse, fiind rǎspândite sub formǎ de masive nu prea mari în largile depresiuni intramontane în partea de sud a Munţilor Stâncoşi şi a Podişului Mexican, divizate de crestele ondulate ale munţilor precum şi în valea şi delta fluviului Colorado.

Deşerturile Americii de Nord pot fi împǎrţite în patru grupe: Chihuahua, Sonoran, Mojave şi deşerturile Marelui Bazin.

Trǎsǎtura caracteristicǎ a structurii geomorfologice a teritoriilor aride ale Americii de Nord o constituie faptul cǎ morfostructurile monotipice nu se întind pe spaţii mari. De regulǎ, predominǎ morfostructurile complexe unde în relief existǎ o succesiune de creste muntoase de micǎ înǎlţime şi cǎldǎri intramontane largi, cu depuneri aluviale, lacustre şi proluviale. Aceste cǎldǎri pot avea un diametru de câţiva zeci de km. Printre acestea se aflǎ destul de multe depresiuni închise, cu terase lacustre bine conservate, care indicǎ niveluri mult mai ridicate ale lacurilor, din perioada proluvialǎ. Pe lângǎ aceasta, pentru deşerturile şi semideşerturile Americii de Nord sunt caracteristice podişurile cu şesuri structurale, puternic divizate prin erodare, cu canioane adânci (Marele Canion).

Platourile şi podişurile înalte sunt şesturi structurale, de vârstǎ cretacicǎ sau terţiarǎ, parţial erodate. Relieful depresiunilor este aplatizat datoritǎ proceselor intensive de dezagregare şi acumulǎrii de produse de deflaţie. Numai pe alocuri, printre spaţiile nivelate s-au conservat creşte în formǎ de ciupercǎ – munţii insulari.

Zonele mai secetoase se aflǎ în lungul Golfului Californiei şi în Valea Morţii (Deşertul Mojave). Media sumei anuale a precipitaţiilor ajunge pe alocuri pânǎ la 50 mm (Greenland-Ranch, în Deşertul Mojave). În cea mai mare parte a deşerturilor Americii de Nord, suma precipitaţiilor se aflǎ între 100 şi 200 mm. Cantitatea acestora creşte în zonele premontane şi în munţii care înconjoarǎ deşerturile, precum şi în zona de trecere înspre câmpiile Marelui Bazin şi ale Marilor Şesuri. Astfel, deşerturile Americii de Nord primesc, cu rare excepţii, o cantitate destul de mare de precipitaţii atmosferice.

Precipitaţiile cad neuniform în decursul anului. În deşerturile apusene ale Nevadei şi Californiei, precipitaţiile maxime cad iarna, iar în cele estice şi sudice ale deşerurilor mexicane cad vara. Ele sunt aduse de vânturile umede din golfurile Mexicului şi Californiei. Limita dintre aceste regiuni trece în lungul Munţilor Stâncoşi.

Deşerturile Americii de Nord primesc o cantitate mare de cǎldurǎ si în aceastǎ privinţǎ cedeazǎ numai îm faţa Saharei. În limitele deşerturilor Marelui Bazin, existǎ zone în care iernile sunt mai reci, iar la sud, în deşerturile Californiei, iernile sunt foarte calde, iar verile foarte fierbinţi.

Insolaţia diurnǎ intensǎ duce la o supraîncǎlzire puternicǎ a solului şi a aerului, iar ardiaţia nocturnǎ la rǎcire. Aceasta dǎ naştere la contraste de temperaturǎ de la zi la noapte, caracteristicǎ pentru perioada de varǎ. În special în depresiunile continentale închise, vara este foarte fierbinte şi secetoasǎ. În zonele litorale ale deşerturilor californiene se produce o atenuare a climei în apropierea mǎrii, stare ce se manifestǎ printr-o umiditate crescutǎ a aerului şi printr-o climǎ cu un grad de continentalism mai scǎzut.

Pentru deşerturile Americii de Nord sunt caracteristice furtunile de praf şi uraganele. Acestea sunt de douǎ tipuri: tipul Nordic care ţine de Oceanul Pacific şi tipul tropical. Cea mai puternicǎ dintre ele este “giubascosa” din deşerturile fierbinţi din sud, care suflǎ cu o vitezǎ de 120-150 km/orǎ. În afarǎ de aceasta, în toate deşerturile, apar adesea vǎnturi locale, însoţite de tornade.