Evoluția în timp a concepțiilor geografice în antichitate

Anticii au căutat să răspundă la cele trei întrebări fundamentale ale geografiei: unde, cum si de ce?

Pentru aceasta multi s-au transformat în “geografi” neoficiali, dezvoltându-se astfel descrierea geografică. Aceasta avea în vedere în primul rând prezentarea tinuturilor (cu resursele lor) si populatiilor cu care ei veneau în contact pe diferite căi (mai frecvente fiind cele ale comertului sau ale războaielor). Se poate spune ca “primul geograf a fost acea persoană care a trecut un râu si/sau a urcat un deal, a observat ceea ce era de cealaltă parte, s-a întors acasă si a relatat despre cele văzute”. Astfel de observatii despre natura locurilor si oamenii din spatiile respective (potentiali inamici, aliati s.a.)au avut de la început un vădit caracter utilitar.

De exemplu autorul Odiseei, Homer, este considerat părintele geografiei, pentru ca unul dintre personajele sale de la începuturile istoriei Europei, faimosul Ulisse/Odiseu, in urma îndelungilor sale peregrinări impuse de războiul troian, la revenirea în Ithaka a mentionat detalii despre “cunoasterea cetătilor/oraselor si a obiceiurilor popoarelor întâlnite”.

În spatiul cultural european, geografii din Milet au fost cei care au introdus notiunea de continent precum si denumirile de Europa si Asia. Pe hărtile vremii cele două continente erau despărtite de o mare care prin pozitia sa s-a numit de atunci Marea Mediterană (la mijlocul uscatului, uscat înconjurat de o apă mult mai mare Okeanos/oceanul). Mai târziu s-a adăugat si numele pentru a treia masă continentală a Lumii Vechi, este vorba de Africa, pe care grecii au numit-o Libya. Granita dintre Europa si Asia era dusă pe fluviul Don (Tanais), iar cea dintre Asia si Africa în lungul Nilului.

Herodot este considerat părintele istoriei, dar si al geografiei (după unii cercetători). Herodot a fost un adevărat explorator al Lumii Vechi care a făcut cunoscută grecilor întrega lume accesibilă cunoasterii lor, si aceasta atât prin călătorii în cele mai îndepărate regiuni (din stepele pontice la Assuan si din Mesopotamia până în S Italiei si N Africii, Cartagina) cât si prin înregistrarea celor auzite de el în călătoriile respective despre alte locuri, necălcate de el.

Herodot este cel mai de seamă reprezentant al directiei geografiei regionale antice elene - oferind informatii despre climă, faună, relief, căi de comunicatii, popoare si orase; el descrie, între altele, Babilonul ca pe cel mai mare oras al lumii si semnalează utilizarea bitumului (ca liant) în constructia zidurilor, lungi de 20 km, ce-l înconjurau. El consemnează de asemenea particularitătile culturale si de viată ale populatiilor cu care a venit în contact sau despre a aflat informatii.

După Herodot, în secolele următoare, geografia antică face progrese însemnate atât în domeniul teoriei, al ideilor cât si în cel al cartografiei. Sub raport conceptual cea mai mare realizare este cea privitoare la forma sferică a pământului, formulată si argumentată de către Aristotel. El a introdus si conceptia despre atmosferă ca învelis al Terrei si a dezvoltat conceptia zonalitătii climatice, în raport cu care a dezvoltat si unele idei antropogeografice. El spunea că “libienii”(adică africanii) au pielea neagră din cauză că sunt “arsi” de soare.

O altă idee exprimată de Aristotel priveste relatia dintre asezarea unui oras si regimul politic. El spune că situarea pe o înăltime este cea mai bună pentru un oras cu conducere oligarhică; în schimb, pentru un oras cu regim democratic este mai nimerită asezarea într-o câmpie. Tot Aristotel este cel care a propus notiunea de oikumenă, pentru a desemna spatiul terestru locuit.

Un alt enunt aristotelian, cu acoperire în realitate (confirmat mult mai târziu) este acela că trebuie să fie un continent si la sud de ecuator, adică la “antipozi” (partea opusă tălpii piciorului) asa cum este unul la nord de acesta.

Cea mai importantă contributie a lui Aristotel priveste însă metoda de lucru, stiintifică. Este vorba de metoda inductivă (opusă cei deductive practicate de profesorul său Platon), metodă folosită si în zilele noastre în explicarea fenomenelor lumii reale, concrete din jurul nostru. Pe cale inductivă noi pornim de la cazuri particulare si ajungem la generalizări care contribuie (în cazul geografiei) la întelegerea mai bună a realitătilor spatiale.