Cultura Europeană Modernă

Probleme introductive – periodizare, izvoare, probleme generale

Prezentarea unei epoci istorice într-un asemenea cadru nu poate fi făcută decât rezumativ. Ceea ce urmează este, prin urmare, o simplă schemă, care trebuie amplificată prin sugestiile făcute şi prin apelul la bibliografia selectivă, ca şi la alte lucrări ce pot fi adăugate în funcţie de posibilităţile de documentare.

Periodizare. O problemă esenţială în delimitarea obiectului istoriei moderne universale este aceea a delimitării de istoria medie şi de istoria contemporană, ţinând seama de conţinutul ei. Elementul determinant este acel al modernizării în raport cu epocile precedente. Pornind de la concepţiile lor generale, istoricii au propus mai multe soluţii, mai ales pentru începuturile epocii moderne.

Umaniştii, primii care au folosit o împărţire tripartită a istoriei (Historia antiqua, Historia medio-aevi şi Historia nova), considerau că punctul de plecare al celei din urmă epoci este anul 1453, căderea Imperiului Roman de Răsărit, după cum căderea Imperiului Roman de Apus delimita Antichitatea de Evul Mediu. Această dată, care prezenta atracţia unei simetrii istorice, dar şi dezavantajul că avea în vedere impunerea unui stat asiatic în Europa, frână în calea modernizării, a fost după un timp contestată. Au fost propuse deci alte soluţii – Renaşterea, inventarea tiparului, marile descoperiri geografice, Reforma; istoricii sovietici, care considerau că evoluţia umană este modificată de mari revoluţii, au preferat şi parţial au impus ca moment al începutului epocii moderne Revoluţia burgheză din Anglia.

Problema este complicată pentru că evoluţia omenirii este realizată diferit în diversele ei regiuni, neputând exista un eveniment sau un fenomen care să aibă un impact direct, imediat, asupra întregii planete. Pentru începuturile modernizării trebuie deci de găsit nu un an şi un loc; atenţia trebuie să se concentreze asupra unei perioade şi a unei regiuni de unde începe ireversibil procesul modernizării. Perioadă este secolul al XVI-lea, iar regiunea – Europa occidentală şi centrală, chiar dacă nu în ansamblul ei, rolul cel mai important revenind marilor oraşe. Cultura începusese să se modernizeze anterior, ca urmare a Renaşterii din Italia. Reforma a adus modificări nu numai pe plan religios, ci şi în atitudinea adepţilor ei faţă de activitatea socială. În economie, capitalismul a făcut progrese mai întâi în comerţ, pregătindu-le şi impulsionându-le pe cele din industrie. Autarhia medievală a început să facă tot mai mult loc economiei de schimb (de piaţă, cum i se spune acum la noi printr-o traducere incorectă). Ca urmare a marilor descoperiri geografice, începute la sfârşitul secolului al XVI-lea şi continuate ulterior, legăturile comerciale s-au amplificat treptat, reunind într-un început de piaţă mondială regiuni cu bogate economii complementare. Instituţiile politice au fost perfecţionate, dezvoltându-se centralizarea statală; în politica externă, s-a impus principiul “raţiunii de stat” şi a apărut diplomaţia permanentă.

Aceste câştiguri au fost amplificate în secolele următoare. Pentru a le departaja, istoricii au simţi necesitatea unei periodizări quadripartite. În practica cercetării şi predării istoriei a apărut epoca contemporană, cu începuturi care nu sunt privite la fel de toţi istoricii. În realitatea istorică, aceasta este o dezvoltare a procesului de modernizare, fenomen care continuă să fie actual. Delimitarea epocilor modernă şi contemporană, de cele mai multe ori prin momentul sfârşitului primului război mondial, răspunde îndeosebi unei necesităţi metodologice.

Izvoare. Ca şi în perioadele anterioare, izvoarele sunt atât scrise, cât şi nescrise. Raportul între acestea se modifică însă considerabil. Dezvoltarea învăţământului, perfecţionarea instituţională, apariţia tiparului au făcut că ponderea să cadă, aproape prohibitiv, pe izvoarele scrise. Cele tradiţionale devin mult mai numeroase. Se înmulţesc considerabil actele legislative, administrative, juridice. Surse importante devin documentele diplomatice ca urmare a impunerii diplomaţiei permanente, după cum apariţia şi dezvoltarea vieţii parlamentare a necesitat publicarea Monitoarelor Oficiale, din care ulterior s-au desprins Dezbaterile Parlamentare, interesantă oglindă a vieţii publice din statele constituţionale.

Un important izvor al istoriei moderne îl constituie presa. Devenită curentă din veacul al XVII-lea, ea se transformă treptat în principalul instrument de informare, dar şi de influenţare a opiniei publice. Folosită cu atenţie critică, ea oferă istoricului posibilitatea de a înţelege atmosfera în care se produc diferitele evenimente.

În mod asemănător este util genul memorialistic, dezvoltat ca urmare a afirmării personalităţii. Mai ales oamenii politici sau de cultură s-au străduit să-şi afirme meritele, reale sau exagerate, atât în faţa contemporanilor cât şi a urmaşilor. De aici, caracterul subiectiv pe care îl prezintă jurnalele, memoriile şi mai ales amintirile, redactate de obicei spre sfârşitul vieţii. Acestor izvoare li se pot adăuga scrierile literare, operele de artă plastică, creaţiile muzicale, ca şi informaţiile furnizate de etnografie, folclor şi arheologie, îndeosebi pentru zonele mai puţin dezvoltate. Şi pentru unele realizări moderne, interesante precizări pot aduce arheologia industrială şi arheologia maritimă.

Întrucât şi epoca modernă trebuie tratată din perspectiva unei “istorii totale” şi informaţia trebuie să fie totală.

Principalele probleme ale epocii moderne.

Elementul definitoriu al epocii moderne constituindu-l relaţiile capitaliste (preponderent comerciale în prima fază, industrial-comerciale mai apoi), principala problemă priveşte apariţia, difuzimea şi impunerea lor. Un loc important revine revoluţiilor burgheze, dar şi reformelor, dat fiind că unele societăţi au ajuns la capitalism fără a apela la revoluţii, iar în alte cazuri acestea au fost înfrânate ceea ce a făcut că programul lor să nu poată fi aplicat decât mai târziu (cum este cazul cu reformele din timpul lui Al.I.Cuza).

În general, cultura reprezentă un domeniu cu un important aport într-o societate aflată în proces de modernizare. Fenomenul include atât producţiile spirituale, cât şi difuziunea ideilor. Studierea mentalităţilor este nu numai un domeniu modern al cercetării ci şi un demers de o deosebită necesitate.

Modernizarea este legată de evoluţia populaţiei cu o creştere constantă începând din secolul al XVIII-lea. Demografia istorică este deosebit de utilă mai ales că în secolul al XVII-lea este inaugurată era statistică, urmare a dorinţei de precizie şi a insuficienţei aproximaţiei.

Înnoirile care se produc în epoca modernă fac necesară o atenţie sporită pentru condiţiile de viaţă care cunosc o notabilă transformare, ce-i drept, inegală, în funcţie de regiuni sau de mediu.

Toate aceste probleme trebuie privite la scara întregului glob, numai astfel istoria putând fi într-adevăr universală. Diferitele regiuni ale acestuia au contribuţii variabile la evoluţia istorică. Epoca modernă are, până spre sfârşitul ei, un evident caracter europocentrist. Trebuie să insistăm asupra continentului din care fac parte românii, care de timpuriu au conştiinţa aparteneţei europene. Încă Miron Costin vorbea de “această parte a lumii care se cheamă Europa”.