Scoala anglo-americană de geopolitică

Geopolitica anglo-americană

Principalele personalitãti ale scolii geopolitice anglo-americane – Alfred Mahan si Halford Mackinder – nici nu au folosit termenul de geopoliticã. Se spune cã acestuia din urmã nici nu-i prea plãcea termenul propriu-zis. Existã ceva ce îi uneste pe toti gânditorii care fac parte din aceastã scoalã: orientarea preponderent strategicã a gândirii si elaborãrilor de ordin geopolitic, fapt care ne si îndreptãteste sã vorbim despre o scoalã anglo-americanã de geopoliticã. Chiar si atunci când abordeazã aceleasi teme ca si autorii germani, interpretãrile si solutiile sunt diferite, urmând particularitãtile unei abordãri specifice, caracterizatã prin viziune practicã si orientare strategicã a analizei.

Existã, în acelasi timp, si ceva care îi uneste pe toti gânditorii din domeniul geopoliticii. Este vorba despre ancorarea analizelor pe care le întreprind în spatiul geografic al tãrii, al puterii sau al superputerii din care fac parte. Elaborãrile lor teoretice dau astfel glas, chiar dacã într-un mod indirect, preocupãrilor si dominantelor de ordin strategic ale statelor respective. Lectura operei lor ne ajutã sã ne reprezentãm mai limpede nu numai aceste dominante, ci si modul în care statele respective îsi percepeau evolutia, ca si instrumentele de realizare a obiectivelor dezvoltãrii lor strategice.

I. Teoria puterii maritime (Alfred T. Mahan)

Russel Fifield si Etzel Pearcy considerã cã Alfred Mahan si presedintele Roosevelt

sunt printre cele mai mari personalitãti ale geopoliticii americane. Mahan a fost un autor care si-a elaborat opera în termenii strategici de care Statele Unite aveau atât de mare nevoie la acea vreme, iar Roosevelt a asigurat transpunerea în practicã a multora dintre ideile gânditorului american. Cumpãrarea Canalului Panama în 1903 si deschiderea lui efectivã în 1914, acþiune initiatã de presedintele american, a pornit si de la evaluarea fãcutã de Mahan. În anul 1890, autorul american a atras atentia asupra cerintei ca Statele Unite sã construiascã un canal care sã traverseze istmul dintre cele douã Americi. Pentru a asigura securitatea acestui canal era necesar ca SUA sã detinã superioritatea navalã în Caraibe si în estul Pacificului. Ceea ce transforma insulele Hawaii într-un punct strategic vital pentru apãrarea Americii de „o invazie barbarã“ dinspre Asia. Prin urmare, în decizia strategicã de a construi canalul este cuprinsã si ideea lui Mahan, formulatã cu câtiva ani înainte.

Opera lui Mahan ar putea fi caracterizatã drept o pledoarie pentru construirea unei

puternice flote navale, indispensabile noului statut de putere al SUA. Presedintele Roosevelt este unul dintre cei care au pus în practicã aceastã idee, iar între 1907 si 1909 a trimis în jurul lumii noua flotã americanã, ca simbol al puterii Statelor Unite. Gestul presedintelui american, spun comentatorii, a urmat unui fel de „gâlceavã“ diplomaticã. Cu putin timp înainte, board-ul educaþional din San Francisco hotãrâse ca elevii japonezi, chinezi si coreeni sã frecventeze scoli separate. Ceea ce a provocat indignare la Tokyo si chiar o anumitã încordare în relaþiile bilaterale. Trimiterea flotei reprezenta un semnal cã alta era acum puterea Americii.

Alfred T. Mahan (1840-1914), amiral al marinei americane, a fost si profesor la Naval War College din Newport (Rhode Island), calitate în care scrie principala sa lucrare, The Influence of Sea Power upon History, publicatã în 1890. Volumul reprezintã o privire monograficã asupra rolului jucat de forþa maritimã, între anii 1660-1783, în ascensiunea Marii Britanii. Trei ani mai târziu, Mahan publicã o altã lucrare de tip monografic, intitulatã The Influence of Sea Power upon the French Revolution and Empire, care urmãreste evolutia flotei franceze între anii 1793-1812.

Autorul american relevã faptul cã influenta puterii maritime în istoria diverselor tãri si în prosperitatea lor a fost sesizatã, numai cã ea a fost invocatã într-un mod atât de general, încât nu aducea nici o contributie efectivã la clarificarea acestei influente si a modului ei de manifestare. „Este usor sã spunem într-o formã generalã cã folosirea si controlul mãrii sunt si au fost dintotdeauna un factor important în istoria omenirii. Cu mult mai dificil este sã cãutãm si sã arãtãm precis si exact importanta sa într-o situatie anume.“ Dacã nu facem acest lucru, cercetarea influentei mãrii în istoria diverselor popoare rãmâne la un nivel difuz si vag. Mahan observã cã evenimentele în care puterea maritimã a jucat un rol hotãrâtor au fost tratate si interpretate fãrã a se tine seama tocmai de aceastã influentã. Autorul citeazã douã înfruntãri militare celebre: cea dintre Hanibal si Scipio Africanul, care urma sã stabileascã soarta Romei, precum si un alt traseu istoric pentru Cartagina, si cea de la Waterloo, dintre

Napoleon Bonaparte si coalitia europeanã antinapoleonianã condusã de ducele de Wellington. Ambele evenimente prezintã o similitudine frapantã, trecutã cu vederea de istorici. si într-un caz, si în altul, „victoria a fost hotãrâtã de controlul asupra mãrii“.

Controlul romanilor asupra mãrii l-a fortat pe Hanibal sã recurgã la marsul îndelungat prin Galia, în timpul cãruia mai mult de jumãtate din trupele sale s-au risipit. Generalul cartaginez nu a putut sã aducã trupele stationate în Spania direct în Italia – asa cum au procedat romanii – pentru cã drumurile erau controlate de acestia din urmã.

Bãtãlia finalã de la Metaurus a fost decisã atât de pozitiile interioare ocupate de

armata romanã în raport cu forþele cartagineze, cât si, mai ales, de întârzierea cu care fratele lui Hanibal a sosit cu întãriri. Aceeasi cauzã – lipsa controlului asupra mãrii – i-a dezavantajat de douã ori pe cartaginezi: în primul rând, trupele lui Hanibal au ajuns înjumãtãtite la portile Romei; în al doilea rând, întãririle au sosit cu întârziere. Astfel, cele douã armate cartagineze s-au aflat în momentul decisiv separate de-a lungul Italiei.

Focalizând analiza asupra influentei puterii maritime, Mahan nu desparte istoria maritimã de alti factori importanti în devenirea popoarelor. „La fel cum alte tipuri de istorii se ocupã cu influenta rãzboiului, a problemelor politice, sociale si economice în evolutia tãrilor, amintind doar în treacãt problemele maritime, tot astfel lucrarea de fatã îsi propune sã aducã în prim-plan exact aceste probleme maritime, fãrã a le separa însã de ceilalti factori si de istorie în ansamblu.“

Fireste putere maritimã nu poate fi decât o tarã vecinã cu marea, cu o anumitã deschidere cãtre oceanul planetar (cu toate cã autorul american mentioneazã si alte conditii spre a deveni putere maritimã, cum ar fi numãrul populatiei, valorile si coeziunea nationalã, trãsãturile guvernãrii). Ca sã ajungã putere maritimã, o tarã trebuie sã îndeplineascã trei criterii. În primul rând, sã se învecineze pe o întindere considerabilã cu Oceanul Planetar sau sã aibã acces la acesta printr-o mare deschisã. În al doilea rând, sã nu aibã în vecinãtatea imediatã vecini puternici. În sfârsit, sã dispunã de o capacitate navalã si de un potential militar ridicat al flotei maritime. Toate aceste criterii, apreciazã Mahan, au fost întrunite de Marea Britanie. Pozitia geograficã a acestei tãri, conjugatã cu forta sa navalã, i-au asigurat rolul de putere mondialã pe care l-a deþinut atâta vreme. Atât dobândirea, cât si, mai ales, pãstrarea imperiului britanic au fost dependente de asigurarea controlului asupra oceanelor. Dacã Statele Unite doresc sã se substituie Marii Britanii ca putere oceanicã, ele trebuie sã-si completeze pozitia geograficã cu o flotã maritimã de prim rang. Alfred Mahan trãieste în perioada imediat urmãtoare încheierii procesului de colonizare a continentului american, care s-a produs la mijlocul secolului trecut. Statisticile spun cã Statele Unite aveau o putere industrialã din ce în ce mai mare. Ele continuau însã sã rãmânã o putere continentalã, desi circa 60% din granite erau maritime. Afirmarea acestui nou stat continental si ca putere maritimã era un imperativ.